Deşi Italia încă reprezintă pentru sute de mii de români o soluţie, există numeroşi conaţionali stabiliţi de mulţi ani în Peninsulă care se pregătesc să plece de aici. Chiar dacă au semnat contracte pentru credite ipotecare, de împrumuturi sau simple cărţi de credit, lasă totul şi părăsesc Italia, fie spre alte ţări, fie înapoi în ţară. Aflat într-o astfel de situaţie, un român stabilit lângă Ancona a acceptat să ne spună povestea sa.
„Aş fi de acord să-mi publicaţi numele şi fotografia, dar sunt convins că se trezeşte careva dintre bunii prieteni să anunţe banca înainte să plec, doar pentru a-mi face un rău.” Aşa a motivat I. B., un român de 45 de ani, originar din judeţul Iaşi, dorinţa de a nu-i face publică identitatea. A acceptat însă să ne spună povestea sa şi a familiei, o poveste care „aş vrea să aibă un sfârşit frumos, să nu mai trăiesc cu stresul băncii şi a creditorilor”.
Aventura ieşeanului în Italia a început în urmă cu 18 ani, când fabrica la care lucra în ţară s-a închis şi când nu a mai găsit nicio posibilitate de a-şi întreţine familia. A stat trei luni în şomaj şi a decis să plece în străinătate. „Am plătit 1500 de mărci şi mi-am luat viză pentru Germania. Am împrumutat banii de pe unde am putut şi am venit în Italia, unde aveam deja doi veri stabiliţi de vreo trei ani şi care aveau nevoie de oameni în construcţii. Ştiam cât de cât meserie, nu eram un profesionist, dar eram sigur că mă voi descurca.”
Şi aşa a şi fost. În mai puţin de cinci ani a reuşit să strângă ceva bani, să-şi facă permis de şedere şi să-şi aducă şi familia. „Am locuit lângă Roma, împreună cu alte opt persoane, într-un apartament. A fost greu, nu e uşor să te împaci mereu cu alţii în aceeaşi casă, dar mi-am văzut de muncă, nu am dat în patima alcoolului şi a banilor aruncaţi aiurea şi am reuşit să întru la o „dită” de construcţii care m-au pus în regulă. Am adus şi nevasta şi băiatul.”
“Ne-am cumpărat o casă, eram fericiţi”
Românul s-a transferat lângă Ancona şi totul părea a merge în direcţia bună. Şi-a făcut un credit imobiliar şi s-a mutat în casă nouă, soţia şi-a găsit un loc de muncă într-o fabrică, iar băiatul lor se descurca foarte bine la şcoală. „Eram convins că viaţa mea va fi aici în Italia. Firma de lângă Roma a început lucrări foarte mari lângă Ancona şi patronii mi-au propus să mă mut pentru o perioadă acolo. Se vorbea de 4-5 ani cu muncă sigură.
El patron, soţia angajată
Se lucra de dimineaţa până seara şi nu eram plătiţi pentru orele totale. Mi s-a propus să îmi deschid o „partita IVA” şi să fiu plătit la lucrare. Am acceptat şi pentru câtiva ani, totul a mers ca pe roate. Soţia şi-a găsit un loc de muncă într-o fabrică de textile şi veniturile noastre au devenit destul de mari pentru a ne permite o casă a noastră. Am fost în bancă, am cerut creditul şi mi s-a aprobat fără probleme. Eram în al nouălea cer. Aveam casa mea, în Italia.”
Acum trei ani, a început coşmarul
Problemele au început însă când soţia a fost trimisă în şomaj, iar lucrările în construcţii s-au oprit brusc. Ieşeanul apucase să mai facă alte două credite, iar diminuarea venitului familiei l-au adus în pragul disperării. „Totul a început în urmă cu trei ani. Soţia a intrat în şomaj, iar la mine lucrările s-au oprit parcă toate. Firma cu care colaboram a terminat în zonă lucrările şi cum nu mai colaborasem cu altcineva, mi-a fost greu să găsesc alte contracte. De atunci a început coşmarul pentru noi.”
Ratele la credit au crescut, iar românul a rămas în urmă cu plata. Încercând să dreagă situaţia, s-a afundat şi mai mult în datorii. „Rata la casă s-a mărit de la 820 la aproape 1100 de euro într-un an şi jumătate. Mai aveam alte două rate şi o carte de credit care însumau aproape alţi 400 de euro lunar. Cheltuielile casei oricum erau mari, copilul la şcoală, asigurarea pentru maşină şi multe altele. Îmi trebuiau minim 2000 de euro să pot supravieţui. Când soţia a terminat şomajul, iar eu nu am lucrat aproape patru luni, s-a declanşat practic infernul pentru noi. De la bănci mă sunau mereu, „boletele” trebuiau plătite pentru că altfel ne închideau lumina sau gazul.
“Am fost declarat rău platnic”
Cumplit! Am fost în bancă să cer un împrumut şi am aflat că am fost declarat „rău-platnic” şi că nicio bancă nu îmi va mai accepta vreun credit. Singura treabă pe care am făcut-o a fost să suspend plata ratelor casei pentru un an, banca mi-a dat această posibilitate. Dar cheltuielile erau la fel. Şi eu şi soţia am mai lucrat pe ici, pe colo dar cât să putem plăti gazul, apa şi curentul şi să trimitem copilul la şcoală. Societăţile care ne împrumutaseră bani erau însă mereu pe capul nostru. Telefoane, scrisori, ameninţări că ni se vor confisca lucruri, samd. La un moment dat nici nu mai răspundeam la telefon, pentru ca în final să îmi schimb numărul.”
„Să vină după mine”
După expirarea perioadei de graţie de un an, pentru plata ratelor la casă, situaţia a devenit dramatică. Românul e hotărât să părăsească Italia şi crede că doar aşa va scăpa de stresul datoriilor. „În urmă cu jumătate de an, m-au chemat din nou la bancă, mi-au stabilit o rată mult mai mică, puţin peste 600 de euro. Am plătit-o pentru două luni, după care am intrat iar în incapacitate de plată.
Un serviciu sigur nu se găseşte, mai prind câte o mică lucrare în vreun apartament şi soţia mai face curăţenie. Dar în medie, nu depăşesc 1000- 1200 de euro. Dacă trebuie să plătesc rata la casă, cheltuielile, benzina şi mâncarea, depăşesc această sumă. Nu mai pot, plec din Italia. Să vină după mine în ţară sau în Anglia, unde am o promisiune de muncă în construcții. Eu le las cheile casei, să facă ce vor cu ele. Dacă dau de mine şi în România, plec în altă ţară. Singurul regret foarte mare e că îmi port familia pe drumuri. Copilul a trecut în clasa a XI-a, iar anul viitor ar fi trebuit să dea bacalaureatul. Îl va da în ţară, dar aproape toată şcoala a făcut-o aici, în Italia.”
Andi Rădiu
[email protected]
Citiți și:
Alarmă: Mii de copii se întorc din străinătate în România şi nu ştiu limba română
