Pe Tatiana Vieru am cunoscut-o tot online, este una dintre prietenele mele dulci, o ,,tortăreasă”, o doamnă care creează torturi de o fineţe ieşită din comun.
Este o doamnă extrem de fină, blândă, delicată, extrem de politicoasă şi cu o bunătate pe care efectiv o vezi! Este suficient să schimbi câteva cuvinte cu Tatiana şi imediat simţi că sunteţi prieteni dintotdeauna şi acum v-aţi regăsit. Are exact acel „ceva” al omului bun la superlativ, care te face să te simţi şi tu mai bun.
Împărtăşeşte tuturor reţetele ei, diferite tehnici şi secrete pe care le-a descoperit cu foarte multă muncă, după căutări şi testări îndelungate. Deşi unele reţete ar putea să le ţină numai pentru ea, nu face acest lucru. Nu vrea să vândă reţetele cu mii de euro, preferă să le ofere tuturor, simplu, spunând: „Eu nu am descoperit focul şi dacă cineva aprinde lumânarea de la focul meu, e frumos aşa…”
Mai departe, o las pe Tatiana să vorbească despre ea, în cuvinte simple, pline de emoţie.
Anticomunism
Mama a fost profesoară de limba română, eu am părinţi „pe baricade” de o viaţă. Tata are un frate la Bacău, pe care l-a văzut prima dată prin 1960. Aveam în casă o odaie numită „biblioteca”, plină de cărţi. Pe timpul URSS, la noi în casă erau cărţi de Marin Preda şi Liviu Rebreanu ascunse în al doilea rând, pe care nu aveam dreptul să le arătăm nimănui.
Eu am părinţi cu studii superioare, care nu au avut carnet de membru al PC, pentru că tata avea o ură incredibilă pe ei, pe care a ştiut să mi-o transmită. Avea doar două săptămâni când a avut loc aşa zisa alipire a Basarabiei la Patria Mamă Rusia. Tatăl lui era primar şi ca să nu fie deportat în Siberia, a fugit în România, luând cu el şi băiatul mai mare, care risca şi el Siberia. Bunelul s-a stins şi tata aşa şi nu l-a cunoscut… cu fratele au reuşit să se vadă după ani. URSS permitea o vizită la doi ani, aşa că de la 1960 încoace, reuşeau să se întâlnească toţi.
„Visam mereu Roma”
În Italia am venit în anul 2000, când împlinisem abia 25 ani. Absolvisem de puţină vreme facultatea de litere a Universităţii de stat de la Chişinău, copiii erau mici şi nu se prevedea în nici un mod posibilitatea de a găsi un loc de muncă, rău plătit şi acela. Aşa că, am plecat după noroc în ţări străine. De fapt, când eram studentă visam mereu să văd Roma, aşa că Roma a fost punctul de destinaţie, oraşul etern.
Am lăsat copiii cu mama, unul de 4 ani şi de 10 luni altul. Îmi amintesc cu amar în suflet de primii trei ani petrecuţi aici. Venisem să fiu alături de soţ şi să strângem în doi mai mulţi bănuţi, pentru a ne cumpără o căsuţă a noastră. Alegerea a fost dură: să las copiii, sau să las soţul să muncească de unul singur. În doi, orice greutate devine mai uşoară. Aşa că am făcut alegerea de a veni aici.
Prima muncă
Prima mea muncă a fost un fix, ca baby sitting, era o muncă de 2 luni pentru o perioadă scurtă, până se întorcea din Filipine persoana care muncea acolo de câţiva ani. Zic mereu că oamenii sunt fiinţele cel mai uşor de dresat şi de asta acomodarea a fost simplă, în câteva săptămâni am început să vorbesc (eram constrânsă să comunic mereu cu copiii şi de asta cred că a fost mai uşor). După două luni am plecat şi am muncit timp de un la o bătrânică, soţul lucra şi locuia în altă parte, ne vedeam duminică, puneam bănuţii împreună şi numărăm în câte luni ar fi posibil să ne întoarcem la copiii noştri. Între timp, a început să se vorbească de legea care ne-ar fi schimbat posibilităţile, am întâlnit o familie de italieni care ne-au sfătuit să aşteptăm şi poate mai încolo ne aducem şi copiii. Au fost cei mai grei ani, ani în care aveam sufletul sfâşiat în două, ani despre care aleg să nu-mi amintesc.
Primul permis de şedere
Primul permis de şedere a fost al soţului şi evident primul lucru a fost să aducem copiii, în anul 2003 în august am adus băieţii. Nu ştiu ce aş face azi dacă aş avea posibilitatea de a întoarce timpul. Cert este faptul că aducând copiii aici la şcoală, am şters pentru totdeauna posibilitatea de a mă întoarce în ţara mea. Copiii s-au acomodat mai uşor că noi, au mers la şcoală din primul an până acum. Pentru ei ar fi dificil să se întoarcă în ţară, unde instruirea e altfel, unde ei au devenit străini. Abia acum înţeleg că nu aş avea dreputl să le cer să se întoarcă. Deja am hotărât odată pentru ei, acum nu-mi rămâne decât să mă adaptez la exigenţele lor.
Primul tort
Cu venirea copiilor aici am descoperit pasiunea pentru dulciuri, vroiam mereu să îi uimesc cu ceva bun şi acel ceva bun trebuia să arate altfel decât un dulce obişnuit,aşa că orice ocazie de a face un tortuleţ în timpul liber era cea mai bună. Până într-o zi, când am înţeles că asta era ceea ce vreau să fac în viaţă. Am început a caută şi studia, copiii creşteau iar odată cu ei şi pasiunea mea.
Într-o zi, am văzut într-o vitrină un tort decorat. Am rămas cu ochii lipiţi de vitrină chiar şi când m-am îndepărtat de ea, apoi la o sărbătoare a unei prietene, cineva i-a dăruit un tort tare frumos, cu trandafiri în pastă de zahăr.
Am rămas mai mult decât încântată, în timp ce alţii mâncau, eu încercăm să aflu cine l-a adus şi mai ales cine l-a făcut. Îl adusese o doamna de origine filipineză şi tortul era făcut de o prietenă, nu prea a ştiut să explice din ce şi cum. Mă interesa din ce sunt făcute florile, vorbea cam rău italiană,dar am prins esenţa: pastă de zahăr.
Au început căutările şi domnul google mi-a deschis o lume magică, o lume pe care o devoram şi făceam probe după probe. Am avut noroc, zic eu mereu, că primele flori au ieşit bine şi din asta am avut curaj să continui.
Am avut noroc sau poate am moştenit ceva din darul mamei şi al bunicii mele, doar sub altă formă, am mai avut noroc de un soţ care m-a stimulat în căutările mele dulci, m-a susţinut şi continuă să o facă. Orice jucărie pentru lucrat această materie dulce venea de peste hotare şi el de fiecare dată era primul care zicea că poate e bine să o am.
Primele nunţi
Când l-am cunoscut, soţul meu făcea poze prin parcuri, vâna momente, iar la facultate era băiatul care făcea poze pentru tot căminul în care locuiam. Avea pasiunea pentru fotografie, care cu timpul s-a transformat în modus vivendi. Prin 2002 am participat la una din primele nunţi ale moldovenilor aici în Italia, ştiind toată lumea că el avea şi pasiune şi capacitate, l-au rugat să le documenteze evenimentul (erau timpuri dificile şi oamenii nu îşi permiteau un fotograf de nuntă de aici de la italieni). Unde mai pui că noi avem tradiţiile noastre şi doar unul de ai noştri înţelege cât este de important să captezi un moment sau altul. Eu urmam visul meu dulce, iar el caută să capteze ,,clipe pentru secole”. Am făcut mai multe cursuri private (adică pe cheltuiala mea) cu persoane pe care le admir şi le consider superioare în artă decorării de torturi: Donatella Semalo, Kristina Rado, Molly şi Loredana Atzei.
Primul concurs
Cu câţiva ani în urmă am participat la un concurs, ţin să specific: nu îmi plac concursurile, nu sunt una care concurează cu cineva, am mereu conştiinţa locului meu real. Dar la acel concurs, vorbim de The Cake Show de la Bologna, am participat nu pentru a câştiga, ci pentru că era unicul mod să fiu acolo în momentul acela. Voiam să îl văd de aproape, să cunosc persoane cu aceeaşi pasiune că a mea. A fost un vis…
O perioada am fost eu cea care făcea cursuri pentru începători, pe lângă un magazin de produse pentru patiserie. Cam doi ani a durat colaborarea mea cu ei, dar am ales să fac torturi, pentru că de fapt asta îmi place să fac: să plăsmuiesc bucuria finală a unei sărbatori.
Cu sufletul în două
În prezent colaborez cu câteva restaurante româneşti care organizează sărbători. Fiecare tort e unic, aşa cum sunt persoanele cărora le este destinat. Pun dragoste şi pasiune în fiecare fir de zahăr atins. în fiecare detaliu adăugat pe fiecare tort. Am încă multe de învăţat şi sunt recunoscătoare fiecărui om în parte pentru că au încredere în mine şi mă lasă să le ilustrez mai dulce moment din sărbătoarea lor sau a copilaşului lor.
Cu sufletul în două, noi basarabenii, suntem de multă vreme. În două ne este împărţită Ţara, în două Limba, în două existenţa noastră între Aici şi Acolo. Se vede că aşa ne e Destinul. Cam odată pe an ne întoarcem în acasă, deşi e greu să-i mai zicem „acasă”.
Pentru noi, e locul unde am crescut, locul unde avem rădăcinile. Pentru copii, e un loc de vacanţă, cu oameni străini, cu obişnuinţe pe care ei nu le înţeleg. Mergem cu bucurie spre casă şi ne întoarcem la fel spre casă de aici. Pot spune că deja casa mea e aici, aici mă simt stăpână pe lucruri, chiar dacă mai apar uneori senzaţii că eşti tratat altfel. Eu am fost mereu tratată cu respect de oricine, familiile unde am lucrat nu aveau atitudine discriminantă. O fi noroc…respectul este ceea ce „pretind” de la alţii, pentru că cu eu respect tratez pe oricine, indiferent de rasă, culoare sau religie.
Gina Bradea
De același autor, blogul POFTA-BUNA
Mai citește și: