Depresia e un lucru strașnic. Te mănâncă, te macină, te roade, te zbrobește. Te doare. Te transformă. Unele persoane găsesc puterea să treacă peste, poate datorită faptului că au alături persoane potrivite, poate pentru că au o forță interioară nemărginită. Unele persoane, însă, se prăbușesc pur și simplu. Cad în neant și nu mai reușesc să se ridice.
De ce vă spun toate acestea? Pentru că astăzi am văzut cu ochii mei cât de mult se poate transforma o persoană suferindă de depresie. Ca în cazul despre care vă voi vorbi în rândurile ce urmează.
Noi, românii, îi numim pe acești oameni ”duși cu pluta” sau cu ”sorcova” sau, mai simplu, nebuni. Nu, depresia e o boală ca oricare altele și dacă nu e tratată poate avea consecințe catastrofice. Și vă mai spun asta, pentru că știu, din propria experiență că Facebookul nu e numai un loc unde râdem și glumim sau ne uităm la poze, ci și un loc und s-au legat prietenii, căsătorii și locul unde, prietenii virtuali au demonstrat uneori o solidaritate ieșită din comun.
Acum ceva vreme aflasem despre cazul acestei fete de la mine din sat (Carcaliu, Județul Tulcea) care, în urma unei puternice depresii a devenit un om al străzii de nerecunoscut. Doarme în parcuri, nu comunică cu nimeni, refuză ajutorul tuturor. Mi s-a spus că poate fi găsită în fața gării Porta Nuova. Mă dusesem să o caut la momentul respectiv, dar nu am avut noroc.
Zilele trecute m-am întâlnit cu un amic care mi-a spus că a văzut-o cu două zile în urmă în părculețul din fața gării. Așa că azi dimineață am plecat în căutarea ei. Pe drum, am încercat să mi-o amintesc așa cum era ultima oară când am întâlnit-o în tramvaiul 4. O fată înaltă, slabă, cu părul lung. Stătea jos și citea o carte.
Persoana pe care am găsit-o în parc, însă, era cu totul alta. Murdară, îmbrăcată foarte gros și cu o pereche de adidași rupți, unul din ei nu mai avea nici talpa. Am recunoscut-o după ochi, care s-au umplut de lacrimi de îndată ce mi-am dat ochelarii jos și m-a recunoscut. O secundă după, a lăsat capul în jos și în grabă a început să strangă lucrurile pe care le avea în juru-i. S-a întors cu spatele la mine și a refuzat să vorbească, continuând să dea din cap.
Am încercat în fel și chip să îi vorbesc (lipovenește, românește), am întrebat-o dacă pot să o ajut cu ceva, dacă vrea să mănânce ceva, dar a fost de neclintit. Toate privirile din parc erau ațintite asupra noastră și, la un moment dat, a trebuit să mă las bătută.
Un domn român s-a apropiat de mine și mi-a spus că i-a adus de mâncare de câteva ori, dar de fiecare dată a refuzat. Am plecat de acolo în lacrimi și cu inima cât un purice. Aș vrea din răsputeri să a ajut, însă nu știu cum.
Dacă există persoane care mi-ar putea da un sfat, le-aș fi recunoscătoare. Există instituții, asociații sau orice altceva care ar putea veni în ajutorul acestei fete? Mi s-a spus că a mai fost internată, dar nu a vrut să fie ajutată, așa că i-au dat drumul. Mi-e greu să cred că nu există o soluție. Poate mai există posbilitatea de a o salva.
Mă voi întoarce în parc, voi tenta din nou. Am sute de prieteni în listă (Facebook) din Carcaliu. Vrea cineva să mai meargă cu mine? Sau dacă nu, mergeți singuri când puteți, încercați să îi vorbiți, poate există printre noi o persoană în care ar putea avea încredere. Poate cineva care i-a fost bun prieten în trecut.
Pe cei ce îl vor băga la înaintare pe Dumnezeu, spunând să ne rugăm pentru sufletul ei sau chestii de genul, îi voi ruga să se abțină. Dumnezeu nu are nicio treabă aici. Să nu uităm că mâinile care ajută sunt mai sfinte decât gurile care se roagă. Vă mulțumesc din suflet.
Pe fată o cheamă Jeni.
Naty Danila Popescu
[email protected]
Val de tentative de sinucidere între românii din Italia
