De peste zece ani, în fiecare dimineaţă, Daniel Ciuciu, un român de 35 de ani, traversează străzile strâmte ale cartierului San Lorenzo de la Roma, pentru a lucra într-unul din locurile simbolice ale artei contemporane din capitala Italiei: Il Pastificcio Cerere.
„Il Pastificcio” este o fabrică veche şi lasată în paragină după ce a fost bombardată în timpul celui de-al doilea război mondial. Renovată complet în anii ’70, a devenit un spaţiu perfect pentru expoziţii, evenimente culturale sau platouri de filmare.
Vechea fabrică este un adevărat centru cultural, unde îşi au atelierul vreo zece artişti italieni şi străini contemporani. Printre ei, se numără şi Giuseppe Gallo, pictor şi sculptor originar din Calabria, cu opere expuse în câteva din principalele oraşe de artă din întreaga lume. Puţini ştiu, însă, că în spatele operelor lui Giuseppe Gallo, se află şi munca migăloasă a unui român: Daniel Ciuciu, asistentul maestrului italian de peste zece ani.
Originar de la Scheia, lâgă Iaşi, Daniel a venit In Italia în septembrie 1993- imediat după ce a terminat şcoala profesională de mecanică navală. Avea doar 17 ani. Nu i-a fost uşor să ajungă, clandestin, în Peninsulă. A trecut graniţa în Ungaria, şi apoi în Slovenia, unde a fost prins de poliţie: „Acolo m-au ţinut două luni de zile într-un fel de lagăr, de unde, din fericire, am reuşit să ies şi să vin în Italia”, îşi aminteşte Daniel.
Ziua norocoasă
Ajuns la Roma, fără prieteni, fără bani şi, mai ales, fără viză, Daniel s-a aranjat cum a putut: ca mulţi români, a dormit luni de zile în cimitirul de maşini de pe Casilina, la periferia sud est a capitalei. Frigul şi lipsurile nu l- au descurajat: „am dormit în maşini abandonate timp de un an şi jumătate. Ieşeam dimineaţa să caut de lucru, împreună cu zeci de români. Cine trecea pe Casilina avea impresia că ies muncitorii din tură, aşa eram de mulţi”. Un loc de muncă se găsea, cel mai adesea la cules de vinete, castraveţi, roşii sau, toamna, la cules de struguri: „Plata era de circa 60.000 de lire pe zi, adică mai puţin de 30 de euro, nu îmi puteam permite să-mi închiriez o cameră”, spune Daniel, care începuse să se gândească la întoarcerea acasă:
„M-aş fi întors în România, eram amărât şi câteodată imi înecam tristeţea cu o sticlă de vin. Dar am întâlnit alţi români care au reuşit, cu timpul, să-şi facă acte şi îmi ziceau o să vezi, Daniel, că vine şi ziua ta norocoasă”. „Ziua norocoasă” a sosit, când un italian l-a angajat pe Daniel la firma lui de construcţii, către sfârşitul lui 1994. Din acea zi, viaţa lui Daniel s-a schimbat radical. În 1995, un alt italian i-a găsit lui Daniel de lucru într-o galerie de artă modernă: „Împachetam tabourile pentru clienţi, le montam pentru expoziţii, am început să şi răspund la telefon, după ce am învăţat puţină italiană”.
Valentino şi Claudia Schiffer
De la galeria de artă până la o slujbă într-un magazin de anticariat nu a fost decât un pas. În 1995, Daniel şi-a găsit de lucru pe lângă un vestit anticar din centrul Romei, la doi paşi de Piazza di Spagna. Câştiga un milion jumătate de lire, circa 800 de euro pe lună, un salariu mai mare decât media italiană de atunci.
Unul din clienţii pe care Daniel nu-l va uita niciodată a fost Valentino, celebrul creator de modă, aflat la Roma pentru lansarea unei game de ochelari: „Era vară, stăteam în faţa magazinului… deodată l-am văzut pe Valentino, care a intrat şi a cerut informaţii în legătură cu unul din tablourile expuse. A cumpărat o masă, un tablou şi un ceas, cheltuind 115 milioane de lire, peste 50.000 de euro”.
Daniel recunoaşte că nu e exclus ca celebrul designer să fi intrat în magazin pentru a-l cunoaşte pe vânzător, nu pentru a cumpăra mobilier vechi: „Mi-a sugerat să particip la preselecţia pentru campania publicitară la ochelarii pe care îi lansa şi aşa am fost selectat, din peste 30 de participanţi”. Nu mică i-a fost mirarea lui Daniel, când a aflat că partenera lui din setul fotografic de la Fontana di Trevi va fi, nici mai mult, nici mai puţin, decât Claudia Schiffer: „O persoană normală, ba chiar uneori antipatică”, îşi aminteşte Daniel.
De la zugrav la asistent artistic
În trei ani petrecuţi ca angajat la magazinul de anticariat, Daniel l-a cunoscut pe Douglas, un colecţionar american care i-a făcut cunoştinţă cu maestrul Giuseppe Gallo, artist cunoscut pentru operele sale eclectice: „Maestrul Gallo m-a angajat pentru a-i zugrăvi casa şi atelierul, apoi mi-a cerut să-i dau o mână de ajutor pentru a realiza una din lucrările sale. A văzut să pictez şi mi-a acordat din ce în ce mai multă încredere.”
Astfel Daniel şi-a găsit rostul în viaţă, în atelierul lui Giuseppe Gallo, devenind principalul său asistent. S-a specializat ca expert în pregătirea materialului brut, care urmează să fie şlefuit de Giuseppe Gallo. Una din tehnicile preferate ale lui Daniel este incizia pe ceară, mai precis gravura cu diferite ace pe o suprafaţă plată, pe care se scurge ceară fierbinte. O muncă migăloasă, care poate părea plictisitoare pentru unii, dar care îl fascinează pe român.
Daniel l-a însoţit pe Giuseppe Gallo atunci când artistul şi-a expus operele în multe oraşe italiene, dar şi în străinătate: „Nu am să uit o călătorie în Germania, unde am vizitat o expoziţie dedicată lui Brâncuşi. Am rămas fără cuvinte în faţa unei opere de artă perfecte şi am fost mândru, în acel moment, că sunt român!”.
Deşi lucrează în domeniul artei de peste zece ani, Daniel nu se gândeşte să demareze, în viitorul apropiat, un proiect artistic pe cont propriu: „Criza economică a avut un impact şi asupra artei. E trist să vezi că munceşti luni de zile la o operă pentru ca apoi să nu poţi să o prezinţi publicului, sau să o vinzi. In plus, materialele sunt scumpe şi e greu pentru un începător să înceapă un parcurs individual”.
„Mi-am ajutat fraţii”
Făcând un bilanţ al ultimilor 15 ani petrecuţi în Italia, cele mai mari satisfacţii, Daniel le-a avut pe plan personal: „Am reuşit să-mi ajut familia. Suntem 8 fraţi – cinci băieţi şi trei fete, şi, deşi nu sunt cel mai mare ca vârstă, i-am ajutat pe toţi să-şi facă un rost în viaţă, după ce mi-am găsit de lucru în Italia. O altă satisfacţie: ştiu că dimineaţa mă duc la servici, la ora nouă iar la ora şase sunt liber. Mă întâlnesc cu prietenii, merg la o expoziţie sau la sala de fitness. Şi, cel mai adesea, ies cu viitoarea mea soţie, o româncă din Iaşi. Ne căsătorim la vară şi vrem să avem doi, trei copii. Iar într-o zi îmi voi deschide propriul meu atelier, aici sau în România.”
Miruna Căjvăneanu
