Elena S. are 58 de ani, este originară din județul Bacău și lucrează în Italia de zece ani. În fiecare an, de sărbătorile de iarnă, pleacă în România. ”Sunt cea mai fericită din lume când ajung în ajun de Crăciun acasă, la copiii și soțul meu”, spune Elena.
Soțul a rămas în țară, nu a venit decât o singură dată în Italia, în vacanță. Are doi copii, un băiat, mecanic, lucrează împreună cu soțul la atelierul lor de mecanică și tinichigerie și o fată, care lucrează în Marea Britanie. Momentul cel mai fericit al familiei este atunci când se întâlnesc cu toții de sărbători.
”Am plecat în Italia cu gândul că înainte de 50 de ani încă ești în putere și poți să mai faci ceva important pentru tine sau cei din familie. Soțul avea atelierul de tinichigerie, dar plătea mult chirie, era nevoie de multe alte aparate și scule. După ce am plecat l-am ajutat și împreună am reușit să cumpărăm o hală mică unde este proprietar și lucrează cu fiul meu.”
„Fata mea cea mare începuse facultatea de medicină. A reușit când nimeni nu se aștepta. A fost o elevă silitoare. Acum e în Anglia, lucrează ca asistentă, dar în curând va putea să lucreze ca medic.” spune cu mândrie Elena.
Elena nu concepe să petreacă sărbătorile de iarnă în Italia. ”De fiecare dată când am schimbat locul de muncă, căci am lucrat în trei locuri, am cerut un singur lucru: să pot să plec în concediu de Crăciun în țară. Vara nu am cerut nimic, de fiecare dată am însoțit bătrânii pe care i-am asistat, la munte sau undeva pe la mare. Nu am avut concediu, dar au putut veni soțul și fiul meu în vacanță. De Crăciun și Anul Nou am plecat mereu.”
”Nu facem lucruri deosebite, nu plecăm în nu știu ce țări, nici măcar la restaurant. Stăm cu toții în familie, acasă și suntem mai fericiți ca oricine. Dacă avem musafiri, e și mai bine. Și e aproape imposibil să nu fie vreun oaspete, ca avem mulți fini și familia e mare.” povestește românca.
Deși nu a petrecut sărbătorile niciodată în Italia, Elena e convinsă că ”în niciun caz nu e așa de frumos ca în România.” Eu locuiesc într-un sat de munte, unde se păstrează datinile și obiceiurile. Primim vizita rudelor, a colindătorilor și urătorilor, gătim tot ce trebuie să aibă o familie pe masa de Crăciun. Acasă lucrurile merg bine, nu cred că mai stau prea mult în Italia. Mă simt din ce în ce mai rău fără soț și copii. Am reușit să fac ceea ce-mi propusesem în urmă cu zece ani și mă gândesc că la primul nepoțel, să vin definitiv.”
A.R.
