Ana Cristina Sandu
Când aţi venit în Italia şi de ce?
«Am venit în Italia, mai precis în Catania pentru prima dată în vara lui 2005, la invitaţia soţului meu de a petrece vacanţa de vară împreună. Mi-am luat toate zilele de concediu şi am venit. Din avion am văzut acest loc un pic arid, stâncos şi curiozitatea m-a împins să cunosc această insulă. In suflet aveam şi dorinţa de o descoperi această insulă şi dorinţa de o cunoaşte cât mai bine acest sicilian care m-a încântat din primul moment. Trebuie să recunosc ca înainte de a veni auzisem destul de multe poveşti înfricoşătoare despre Sicilia, pe care spre norocul meu nu le-am luat în seamă.»
V-aţi imaginat că o să vă stabiliţi în Catania, lângă vulcanul Etna?
«Nu credeam că o să ma stabilesc aici. Totul a devenit definitiv când în decembrie 2005, venind pentru a petrece aici Revelionul, soţul meu mi-a spus că ar fi mai bine să rămân, şi aşa a început 2006, cu o cerere în căsătorie. M-am mutat în Catania, am învăţat italiana în 6 luni de zile, şi am început să lucrez imediat, chiar dacă la început fără să fiu plătită. Important era să învăţ limba şi să mă integrez în această noua societate cât mai repede.»
Ce v-a plăcut şi ce nu?
«Nu pot să spun că sunt lucruri care nu mi-au plăcut, mai degrabă sunt lucruri care se fac în mod diferit, e o altă cultură, sunt alte tradiţii care merită să fie respectate. Am văzut că şi aici ca şi la noi familia este foarte importantă, chiar dacă personal prefer stilul de educaţie românesc, cu copii care la o anumită vârstă se desprind de părinţi, şi care cu îndrumarea acestora încearcă singuri să îşi creeze un drum în viaţă.
Mi-au plăcut foarte mult satele, străduţele din piatră, aglomeraţia din piaţă, şi mai ales să aud bătrânii vorbind în dialect. Am descoperit în aceşti ani petrecuţi aici că multe cuvinte în dialectul catanez sunt de fapt şi cuvinte româneşti, şi care surprinzător se pronunţă la fel şi au aceeaşi semnificaţie, cum de exemplu „duminică” sau „lasă-mă-n pace”.»
Ce vă lipseşte de acasă?
«De acasă îmi lipsesc părinţii, bunicii şi prietenii, chiar dacă aici am găsit alţi prieteni şi o altă familie care m-a acceptat şi m-a primit cu braţele deschise. Imi lipseşte satul bunicii unde am crescut, cum de altfel îmi lipsesc tradiţiile românilor, cu colinde de Craciun, cu mirosul de cozonaci şi cel de pască pentru sărbătorile de Paşte. Foarte mult îmi lipseşte limba românească, pe care nu am ocazia să o vorbesc foarte des. De fapt când spun că sunt româncă, nimeni nu crede, am început să prind accentul catanez, fiind într-un fel obligată să învăţ italiana foarte repede, în meseria pe care o fac nu îmi permit să greşesc.»
Cât de anevoioasă este recunoaşterea profesională ca avocat în Sicilia?
«In 2006, România nu făcea parte din UE şi asta a comportat iniţial înscrierea la Facultatea de Drept din Catania, cu speranţa echivalării cât mai multor materii studiate. Nu a fost să fie, şi am continuat „lupta” pentru recunoaşterea diplomei, cu numeroase cereri la Ambasada din Roma, la Ministerul învăţământului şi la Baroul din Catania.
Aici am avut norocul să întâlnesc persoane disponibile şi mai ales dornice să descifreze cu mine birocraţia recunoaşterii studiilor făcute în ţară. Am primit mult ajutor de la soţul meu şi de la avocatul cu care colaboram şi încă mai colaborez, care a avut încredere în mine şi mi-a dat posibilitatea să încep „munca” în tribunal şi la cabinet chiar dacă aveam doar câteva luni de când mă aflam în Catania şi încă nu vorbeam bine italiana. Satisfacţia cea mai mare a fost când am luat examenul la barou din prima încercare, fiind în acelaşi timp foarte mândră de mine; am reuşit să depăşesc un examen dificil, într-o limbă care nu este limba mea naturală şi cu problematici juridice a altei ţări.»
Care sunt priorităţile dumneavoastră în următorii cinci ani?
«Cred că cel mai important este să cresc bine şi să fiu cât mai mult prezentă în creşterea fiicei mele. La nivel profesional aş dori să mă implic mult mai mult în ajutarea comunităţii româneşti prezentă în Sicilia şi nu numai, prin deschiderea unui Consulat românesc în Catania, proiect pe care îl analizez de mult timp. Printre planurile de viitor se numără şi o colaborare între Baroul din Bucureşti şi cel din Catania, prin o serie de întâlniri pe tema migraţiei şi imigratiei românilor şi mai ales pe tema situaţiei familiale a românilor aflaţi în Sicilia. Aş dori să analizez procentajul divorţurilor printre cuplurile de români care vin să lucreze în Italia, deoarece am văzut că foarte multe familii se destramă când unul dintre soţi lucrează în afara României.»
Colaboraţi cu comunitatea românească din zonă?
«In 2009 am descoperit Asociaţia socio-culturală „Concordia” din Catania, cu care am început imediat să colaborez şi să mă implic în toate activităţile asociaţiei. In acest fel am cunoscut şi mi-am făcut noi prieteni, am început să cunosc mai de aproape problemele comunităţii.»
Cum descrieţi problemele românilor din sud?
«Problema principală este găsirea unui loc de muncă şi găsirea unui acoperiş deasupra capului. Am întâlnit multe persoane care au ajuns în Sicilia fără să ştie exact ce înseamnă să fii într-o ţară străină, fără să ştie ce vor să facă şi fără să aibă un punct de sprijin. Sunt români care ajung în Sicilia crezând ca aici găsesc totul foarte uşor, sau că aici sicilienii nu au aceleaşi probleme pe care le au ei în ţară. Din punct de vedere uman aici românii întâlnesc multă înţelegere, ajutor şi compasiune.»
V-aţi întoarce în România?
«Da, vorbim mereu cu soţul meu de posibilitatea de a ne stabili în România, dar deocamdată încercăm să ne ducem la capăt planurile care le avem aici. , şi am vrea ca fetiţa noastră să cunoască atât cultura şi limba italiană, cât şi cea românească. Am vrea să ne găsim un locuşor al nostru în care pentru început să ne petrecem vacanţele şi mai târziu cine ştie, bătrâneţea.»
Crina Suceveanu