Corriere della Sera a publicat, în această perioadă de frig, un reportaj între oamenii străzii, în care un cerșetor român, Petru Mitrică explică secretele supraviețuirii pe stradă. Textul, spune Corriere, este un fel de „manual al oamenilor străzii”.
«Dacă dormi în aer liber cum mi se întâmplă mie, alegi un cartier bun, trebuie să fie un cartier de bogați: e mai multă poliție și ești în siguranță», spune Petru, întâlnit de reporterul italian la o cantină Caritas din Milano.
«Trei perechi de șosete, sac de dormit»
Pentru acest om al străzii, românul Petru Mitrică pasionat de scriitori (Tolstoi și Hugo) și cântăreți (Adele), diferența o face încălțămintea. Nu tipologia și nu măsura, ci gestionarea acesteia. «Când dormi în aer liber cum mi se întâmplă mie, alegi un cartier bun, și trebuie să fie un cartier de bogați: este mai multă poliție și ești în siguranță. Dacă nu găsești un portic liber, cauți grătarele de la metrou: ceva curenți de aer cald se simt chiar și noaptea târziu.
Fundamental este să ai un sac de dormit. Pui trei, patru, în esență toate perechile de ciorapi, și scoți încălțămintea pe care oricum cu picioarele înfofolite nu mai reușești să o porți, având grijă să o tragi înăuntru și să o așezi la capătul sacului. Niciodată să nu o lași afară, altfel o fură: este regulă. Niciodată să nu uiți să-ți ascunzi încălțămintea, nici dacă ești complet beat».
Petru, fost șofer și divorțat, are ochi mari albaștri umezi din cauza alcoolului, iar tensiunea sau tristețea sa nu este ascunsă de continuele zâmbete. Poartă două maieuri, o cămașă, un pulover, o geacă din piele și pantaloni gri care par din alte vremuri.
«Vin de la Iași, din partea de sus a României, la graniță cu Moldova, și tocmai din acest motiv mă consider norocos. În sensul că iarna prin acele părți sunt chiar și minus treizeci de grade. Sunt în Italia de șaisprezece ani. Aveam un loc de muncă și o soție, stăteam împreună plătind chirie pentru o garsonieră. Conduceam camioane. Apoi firma s-a închis, m-a concediat, nu mai reușeam să plătim chiria, ea a plecat și au am început cu problemele. La ce vârstă am, cine mă angajează? Fac mici lucrări în unele săptămâni, o dată ca zidar, o dată ca zugrav, dar nimic serios și de durată, niciodată».
Nu este neapărat o poveste misterioasă sau de aventuri, pentru un vagabond, nu e sfârșitul unei parabole de bogăție și risipe care dintr-odată s-a încheiat. Se cade, pur și simplu.
«Din când în când mă opresc într-un adăpost și sunt unicul alb. Aceasta este problema: nu vrem să stăm cu negri. Scuipă, nu respectă regulile… Îi înjuri și fugi! Există blocuri abandonate. Și trotuare sunt la discreție, deși poliția și carabinierii te trezesc și insistă să te ducă în adăpost. Oh, au dreptate: riști să mori, și vei vedea câți vor muri pe această vreme. Pregătește-te».
Nu îi place Milano: «Nu. Am fost la Cremona un an. În jur erau canale și râul Pad pentru a pescui crap, a mânca și a nu cere de pomană la cantinele de săraci… Și apoi erau femeile negre. Un șir de femei negre, pe străzi… Dacă insistai, cu numai cinci euro aveai dragoste».
Citește și:
Se întoarce roata! Italian la cerșit în Romania: ”Italienii nu m-au ajutat niciodată, românii da”