Primul meu prieten a fost unul din fiii ”mareşalului” carabinierilor din sat, care era cu un an mai mic decât mine. El şi cu fraţii lui mai mari mi-au fost cam singurii prieteni în perioada aceea. Eram mici, copiii aveau o anumită mentalitate în legătură cu străinii, mai ales cu românii, care păreau să iasă din poveştile cu monştri, în ochii lor.
Pe perioada verii am fost la Centrul Estiv, unde am învăţat în aproximativ 3 luni să vorbesc destul de bine limba italiană…e o limba uşoară, zic eu, şi fiind doar între italieni nu aveam de ales, mai ales că sunt tare vorbăreţ şi aveam nevoie să comunic.
În septembrie urma să merg la şcoală, atunci am perfecţionat şi gramatica. Lucrul care m-a mirat puţin în Italia, dezamagindu-mă oarecum, a fost sistemul de învăţământ. E adevărat că eram mai mare cu un an decât copiii din clasa mea. Pe parcursul clasei întâi am făcut lucruri pe care le ştiam încă de mic, grădiniţa o făcusem în România, unde am învăţat să scriu şi să citesc.
Meritele sunt şi ale tatei, care mi-a oferit o educaţie “spartană”, ca să spun aşa, mă punea să fac tot felul de adunări şi scăderi care mai de care mai complicate, încă de la 3-4 ani. Amândoi, de altfel, m-au învăţat să vorbesc foarte corect, insistând pe gramatică. Tata a fost puţin rigid, dar şi eu şi mama îl apreciem enorm, chiar dacă nu i-o spunem prea des, pentru tot ce mi-a oferit şi pentru modul în care m-a crescut.
Sistemul de învăţământ din Italia este mult mai liber, poate chiar mai prietenos cu copiii şi într-o anumită măsură e bine să fie aşa. Totuşi, faptul că încep şcoala de la vârste atât de fragede nu e sănătos, pentru că ar trebui să se bucure mai mult de copilărie şi să poată petrece acei aşa-zişi 7 ani de acasă fără griji, fără a mai menţiona nevoia de educaţie şi dezvoltare a personalităţii pe care le pot formă doar acasă, alături de părinţi, într-un mediu prielnic.
Dragoș, împreună cu colegii din România
Asta e principalul motiv pentru care am fost trimis din Italia, de la mama, la tata: din cauza şcolii, pentru a putea învaţă într-un mediu în care să mă pot dezvolta maxim. Făcând clasa întâi în Italia am realizat că tot ce făceau ei acolo, eu ştiam deja încă de mult şi ca să spun aşa, m-am plictisit, aşa că am decis să mă întorc în ţară să învăţ.
Îmi văd mama şi fratele în fiecare vacanţă în Italia…este o ţară frumoasă dar pentru mine e doar pentru vacanţe pentru distracţie. Pe scurt, sugerez categoric sistemul de învăţământ românesc.
De asemenea, vreau să transmit un mesaj pentru toţi copii şi adolescenţii români care sunt trataţi greşit de către cei de vârstă lor, doar pentru că sunt români : uniţi-vă, fiţi puternici şi nu renunţaţi la ce credeţi, la visele voastre şi la personalităţile voastre pentru că vi se spune că sunteţi români şi nu veţi reuşi.
Acum sau mai târziu, vă veţi da seama că valorile şi visele definesc omul, nu ideile impuse de majoritate.
Dragoș Liche