O familie de români s-a întors acasă în 2009, după ce a stat în Italia patru ani. "Ne-am lovit numai de ziduri", povesteşte cu amărăciune Claudia Silvia Mengheris. După un an de chin, s-au întors înapoi în Italia şi nu vor să mai audă de România.
Claudia Silvia Mengheris a venit la Napoli în 2005. "Mai întâi a venit soţul, apoi copiii. La Napoli a fost mai uşor cu actele de şedere. Se spune că în Napoli nu e în Italia… e mult mai uşor. Soţul a avut contract de muncă, în construcţii, eu am muncit la negru, la curăţenie." Au strâns ceva bani şi în 2009, Claudia şi soţul s-au hotărât să plece înapoi în România, la Bacău. "Ne-am hotărât să plecăm în ţară. Aici venise criza, iar din ţară rudele ne chemau, haideţi că e mai bine aici – spuneau, şi aşa ne-am întors înapoi."
Cu gândul de a trăi mai bine decât în Italia. Dar de la început "ne-am lovit de ziduri", spune Claudia. Mai întâi, pentru a da copiii la şcoală, a avut nevoie de traduceri la toate documentele şcolare, deşi în Italia, spune ea, când i-a înscris la şcoală, nimeni nu i-a cerut alte acte decât documentele părinţilor şi certificatele de naştere ale copiilor.
"Erau foarte scumpe traducerile, trebuia să plătim 50 de cenţi cuvântul, ceva absurd", aşa că a ajuns până la Inspectoratul şcolar judeţean, unde a aflat că, de fapt, nu avea nevoie de nicio traducere. A fost primul contact cu o ţară aflată în alt secol.
Atestat pentru orice
Claudia şi soţul ei îşi făcuseră planuri să înceapă o mică activitate în agricultură. "Aveam ceva bani, aveam şi ceva pământ, am zis că mai luăm şi alte terenuri în concesiune, mai aduceam unelte de muncă din Italia, ni se părea o soluţie de viitor. Ne-am lovit iar de ziduri. Ne-au cerut o grămadă de acte, şi foarte mulţi bani, pentru tot felul de hârtii, încât ne-am dat seama că nu facem faţă. Aici în Italia, cu 5.000 de euro poţi să începi o afacere în agricultură. În România nu îţi ajung nici pentru hârtii."
Aşa că foştii emigranţi s-au gândit să se angajeze. "Soţul s-a dus în construcţii. Conducea o echipă, dar nimeni nu muncea. Din oră în oră, oamenii cu care muncea spuneau: hai să mai stăm la umbră, hai să fumăm o ţigară, hai să bem o berică – şi la sfârşitul săptămânii toată lumea voia bani. Soţul meu le-a spus: măi oameni buni, în Italia se munceşte de dimineaţă până seara, nu din oră în oră vrei ţigară, vrei bere… Degeaba. Dacă s-ar putea, să stea şi să ia bani."
A venit iarna şi s-a terminat şi cu construcţiile. Soţul a încercat să se angajeze paznic. "I s-a cerut atestat. Am zis atunci să mă duc şi eu, să caut un loc de cameristă, că la Napoli am lucrat la un hotel. M-am dus şi m-au întrebat: aveţi atestat? Atestat pentru ce? Atestat pentru cameristă. Le-am spus că eu în Italia am lucrat cameristă şi nu mi-a trebuit atestat. Nimic. M-am dus apoi să mă angajez vânzătoare. Şi aici trebuia atestat."
Până la urmă, Silvia a găsit un post la o firmă italiană care avea un call-center şi făcea, din România, contracte telefonice în Italia pentru gaze, curent, telefonie, etc. "Eram plătită foarte prost. Lucram de la 3 la 7 şi luam 4 milioane pe lună. Cu banii plăteam naveta, plecam de acasă ca să zic şi eu că am servici."
Soţul Claudiei a avut şi el greutăţi. A lucrat în pădure, iarna, la cărat lemne: "Foarte greu, muncea la negru, pentru 35 de lei pe zi pleca dimineaţa la 5 şi mai venea seara la 10."
Copiii i-au data până la urmă la şcoală, în schimb, spune Claudia, "nu se ocupa absolut nimeni de ei. A fost foarte greu, ei au învăţat direct italiană, ştiau să scrie şi să vorbească în italiană, si nimeni n-a stat să-i ajute, vreo învăţătoare, nimeni, doar ce îi mai ajutam eu acasă. În schimb ne cereau bani pentru orice. Dacă auzeau că eşti din Italia, cereau imediat: 200 euro pentru calculatoare, 100 de euro pentru clasă, şi tot aşa…"
Jale şi la cumpărături: "Ne duceam la supermarket, luam foarte puţine, pe fundul coşului, dar când ajungeam la casă şi îmi spunea: 6 milioane, cădeam jos. În 11 luni nu mi-am permis să cumpăr un fruct la copii, un iaurt, doar strictul necesar… "
Până când au spus "Gata, până aici, ne întoarcem înapoi în Italia".
Înapoi la Napoli
Anul trecut s-au întors înapoi. "Aici nu am mai găsit nimic. Înainte de a pleca aveam o casă mobilată, şi am lăsat mobila unui prieten. N-am mai găsit nimic. Ne-a ajutat cineva, am stat împreună, stăteam 7 persoane într-un apartament cu 3 camere. Dar mi-am găsit de lucru într-o lavanderie, soţul s-a reîntors unde a lucrat, şi în trei luni ne-am luat casa noastră, cu chirie. Într-un an ne-am cumpărat mobilă, ne-am cumăprat maşină, într-un an de zile, totul prin muncă. Am muncit şi în România, dar n-am făcut nimic, n-am reuşit să cumpărăm măcar o farfurie, să zic: am cumpărat-o din România, e a mea."
Pe copii i-a dat cu un an înapoi, pentru că nu a avut încredere în şcoala din ţară: "N-am avut încredere în anul din România. Pierdeau chiar anul cu tabla înmulţirii, acasă nu i-a ajutat şcoala cu nimic."
Spune că nu se mai întoarce niciodată în ţară. "Nu mă mai leagă nimic. Pe mama am adus-o aici, sora mea e la Empoli, ce să mai caut acasă?"
Este mulţumită că stă la Napoli: "Am fost şi în nord, dar nu se compară cu ce e aici. Aici oamenii sunt foarte săritori, italienii te ajută foarte mult, sunt foarte prietenoşi, te primesc în casă, îţi oferă cafea, te invită la masă, nu se compară cu ce e în nord."
Spune că şi românii din zonă sunt săritori şi muncitori. "Mai sunt unii care spun că munceşti şi nu esti apreciat de italieni. Nu este adevărat, Daca muncesti, eşti apreciat, te plăteşte la valoarea ta. În România nu se munceşte, toată lumea vrea concedii, vrea vacanţă, vrea zile libere. Aici am muncit şi în ajun de Crăciun, pe 25 am avut liber, pe 26 am fost la muncă. Am muncit pe 31 decembrie, pe 1 am stat acasă, pe 2 am fost la muncă. Anul trecut am avut doar trei zile libere: 15, 16 si 17 august."
Spune că mai are prieteni care au plecat acasă şi s-au întors cu datorii. "Prieteni de-ai noştri care munceau de dimineaţă până seara, au plecat cu 10.000 de euro acasă, să-şi pună termopane la apartament. Nici termopane nu şi-au pus, şi au venit şi datori vânduţi înapoi. Mai sunt români care au încercat, au plecat cu o groază de bani, dar s-au întors fără nimic, au pierdut şi maşină, şi bani, nici papuci în picioare nu aveau când s-au întors."
Sorin Cehan