Scriitorul Mircea Cărtărescu a câştigat Marele Premiu „Gregor von Rezzori” la Festivalul Scriitorilor din Florenţa, prestigios premiu literar acordat pentru cea mai bună carte de ficţiune străină tradusă în limba italiană.
Într-un interviuu acordat cotidianului „La Repubblica”, Mircea Cărtărescu vorbeşte despre operele sale, dar şi despre comunitatea românească din Italia.
Mircea Cărtărescu a primit premiul pentru volumul ”Corpul” din trilogia ”Orbitor” („Abbacinante. Il corpo” (Blinding) – editura Voland – Traduzione di Bruno Mazzoni). Premiul constă în suma de 10.000 de euro, pe care scriitorul român a primit-o la Florenţa.
Volumul câştigător „Orbitor”, editat de Voland, face parte dintr-o trilogie care împletește cu o abilitate extraordinară cronici și viziuni, istorie și metaliteratură, realitate și simbol, adevăr și imaginație.
Iată cum explică Repubblica succesul lui Cărtărescu la Firenze: ”Nu scriu o carte, ci cresc un embrion în uterul trist al țestei mele și-al camerei mele și-al lumii mele”.
Pasajul este ascuns într-una dintre cele 571 de pagini ale unei lucrări loiale titlului: orbește prin nemărginita invenție de figuri între somn și halucinație, povești autobiografice și întâmplări ale unei țări, România totalitarismului. Și prin dorința, care de la pagină la pagină se relevă autentică necesitate, de a remodela forma romanului (deseori cu reflecții în curs de lucru privind scrierea pe cale de elaborare), traversând istoria ca o săgeată ascuțită care se îndreaptă direct spre obiectiv: recuperarea unei dimensiuni epice a narațiunii, împingerea sa către orice graniță posibilă, către noi destinații. Lingvistice, stilistice, ”arhitectonice”.
Se stă prost la categoria romane, spun criticii. Poate nu ne dăm seama, dar chiar a murit. Însă dvs. domnule Cărtărescu cu această trilogie pare că doriți să dovediți contrarul.
«Din punctul meu de vedere, romanul ar putea să sucombeze. Eu sunt un poet în criză. După șapte cărți în versuri am înțeles că poezia nu îmi mai permitea să-mi exprim lumea. Ceea ce mă tulbură este ambiguitatea cuvântului poezie, care este gen literar dar și o modalitatea de a vedea realitatea: dacă un adult observă ceea ce îl înconjoară prin ochii unui copil, atunci este dotat cu o privire poetică. Însă trebuie să fie ceva mai mult. Însă din acel Cărtărescu rămâne necesitatea de a utiliza, ca un liant al textelor, nu povestirea, ci un simbol.»
Vorbind de Orbitor, critica a insistat pe doi termeni de comparație. Realismul magic sud-american. Și post-modernismul.
«Nu cred că romanul a trăit mari progrese după Kafka, Joyce, Musil, Woolf. Impresia mea este că post-modernismul a dus la consecințe extreme marea tradiție. Pynchon se leagă de Joyce, Borges și Calvino îl urmează pe Kafka. Eu mă nasc din Proust, însă Cortazar, Borges, Garcia Marques sunt în sângele meu. Mi-am scris lucrarea de licență privind post-modernismul, acest lucru i-a purtat pe mulți la concluzia pripită că datorez mult acestui curent. În realitate, filosofia care este la baza acestuia pentru mine este inacceptabilă: spre deosebire de Vattino, cred în existența valorilor puternice și eterne. Din punct de vedere al teoriei literare, sunt pasaje interesante, chiar dacă nu pot împărtăși ideea de roman ca pur joc literar. Nu, romanul nu este un balon de săpun, ci trebuie să vorbească despre om.»
Ați tradus în română textele lui Leonard Cohen și Bob Dylan. Cântecul poate mai mult decât poezia?
«Dar Cohen, Dylan și Paul Simon în realitate sunt poeți. Și apoi, pentru generația mea care și-a trăit adolescența în dictatură, rock-ul este o emancipare trăită comercializând la negru casete-pirat. Cu toate acestea simt că, chiar dacă pe de-ascuns, datorită rock-ului am trăit o dimensiunea mai liberă față de țările în care libertate era un bun dobândit.»
Dacă nu ați fi trăit sub regimul totalitarist, scrierile dvs. ar fi fost diferite?
«Niciun regim, nicio revoluție nu a modificat stilul meu. Scrierea mea este existența mea: nu se tranformă atât de ușor. Încerc să fiu un autor care nu depinde nici de timp, nici de loc, ci de ceea ce nutrește în mintea sa. Ceea ce pun pe pagina albă este lumea conținută între pereții craniului meu: poate din acest motiv dă senzația că este halucinatorie. Dar cred cu fermitate că literatura are o putere politică, în România lui Ceaușescu la fel ca în Statele Unite capitaliste ale lui Reagan. Eu, în felul meu mic, am scris despre sex, feminism, imigranți, țigani. Învitând de fiecare dată la împărtășire. La înțelegere.»
Italienii au un mod ambiguu de a vedea țara dvs.?
«Cred că imaginea pe care italienii și-au făcut-o despre noi românii nu este atât de negativă cum vor să ne facă să credem. Fiindcă aici la dvs. există mulți conaționali de-ai mei care lucrează din greu pentru a trăi, iar eu sunt alături de ei, au tot sprijinul meu. Orice popor este dificil de înțeles. Sunteți și voi italienii pentru noi românii. Dacă eu pot aduce o contribuție de deschidere, iată-mă, sunt aici.»
Citiți și:
Umberto Eco: «Rețelele de socializare dau cuvântul unor legiuni de imbecili»
Umberto Eco, lecție pentru imigranți: ”Vorbiți-mi cu Dumneavoastră…”