Începe mereu aşa: primeşti un telefon din România. Cineva dintre neamuri, până la a şaptea spiţă sau prieteni din copilărie de care n-ai mai auzit de când ai plecat din ţară, te roagă în mod convingător să-i găseşti ceva (întotdeauna ţi se spune: orice!) de lucru în Italia fiindcă acasă este imposibil să se mai descurce, datorii la bănci, copii la şcoală, părinţi bolnavi etc.
După acel telefon, chiar dacă spontan te gândeşti la câte probleme ai deja, la propria ta familie, la greutăţile prin care-ai trecut de când ai venit şi toate sacrificiile sau umilinţele, îţi spui că ai putea să încerci să-l ajuţi. Sângele apă nu se face. În plus, dacă poţi da un ajutor, aşa cum poate l-ai visat să-l primeşti, îţi unge sufletul.
Înainte de a pune capul pe pernă îţi aduci aminte primul drum pe care l-ai făcut în Italia, chinul obţinerii unei vize turistice, banii împrumutaţi ca să vii, primul loc de muncă, îţi vine să râzi şi să plângi când rememorezi întâmplările de început, când nu înţelegeai prea bine limba italiană. Ai ocazia să faci un bine acum. A doua zi deja întrebi în stânga şi în dreapta de un loc de muncă şi începi deja să-l prezinţi ca pe un om destoinic, priceput, serios, onest, etc. Prezinţi tu garanţie pentru el. Spontan, voluntar şi încrezător că dai o şansă.
Colacul de salvare
„Persoana din România care a făcut orice să obţină acest număr de telefon crede că eşti unicul colac de salvare. Şi că în Italia mai mult ca sigur că tu o duci foarte bine.
A auzit că eşti îngrijitoare la o bătrână. Te-a sunat de două ori şi tu i-ai spus o dată că te uiţi la televizor şi a doua oară că eşti la cumpărături. Te-a văzut anul trecut când ai venit în România şi ţi-ai pus centrală în apartament şi ţi-ai mai adus lucruri (scumpe) din Italia. Te-a văzut că ai haine şi mai multe sandale decât a avut ea în ultimii 10 ani.
E logic. O duci bine în Italia. Italienii sunt bogaţi şi dacă tu trăieşti acolo ai viaţa ca ei. Ei au mereu frigiderul plin, merg seara la pizza, merg după lucru la mare. Au pauză de masă între ora 13-16. Au al treisprezecelea salariu. Viaţa este mai uşoară ca în România, e clar! Aşa gândeşte un român înainte să vadă Italia, să cunoască modul de viaţă şi modul de a munci până la epuizare„, mărturiseşte Ana Maria stabilită la Bologna de 6 ani.
Ionela M. a venit în urmă cu patru ani cu o prietenă la Lascari, fiindcă verişoara ei a evitat şi s-a eschivat să o cheme. Atunci nu a înţeles-o. „Ea îmi spunea că e mai greu ca în România, la fabrica de confecţii. Aici îngrijea doi bătrâni, unul paralizat. Da, se uita la televizor împreună cu bătrâna care era surdă. Televizorul mergea la maxim, limba nu o înţelegea prea bine şi abia aştepta să iasă în cele două ore libere, să stea în linişte.
Bătrânii nu erau bogaţi, ba dimpotrivă. Mâncarea se cumpăra puţină şi se făcea mereu economie la orice. Duş făcea o dată pe săptămână. De aceea regreta munca la confecţii. După ora 16 era liberă. Putea să se plimbe, să se întâlnească cu o prietenă la o cafea, o plimbare în parc, sau prin magazine. Aici nu avea unde să se ducă sau să se întâlnească. De acasă toată lumea aştepta să trimită bani, să-i ajute. Doar de aceea a plecat, nu-i aşa?”
Verişoara
Obosit(ă) după zilele de lucru, primeşti din nou telefon de la „ruda apropiată” care te anunţă că vine peste o săptămână. Şi-a făcut rost de bani pentru transport, ţi-a pregătit şi ţie nişte cadouri, că doar nu o să vină neatent(ă), un pic de bun-simţ… Ajunge pe la ora x, dacă ai putea să-l aştepţi la aeroport sau la autogară ar fi minunat, el(ea) nu o să te deranjeze, nici nu o să simţi prezenţa! Ai intrat în horă, trebuie să joci! Vine ziua Z! Parcă ai şi tu emoţii. Ştii prin ce ai trecut. Până ai ajuns acolo unde eşti ţi-a trebuit multă muncă şi multă răbdare. Eşti respectat(ă) şi cunoşti stilul de viaţă, te-ai obişnuit. O să-i oferi toate sfaturile necesare, tot sprijinul de care are nevoie. O să-i spui ce să nu facă. Paula M. s-a stabilit acum 20 de ani în Italia. S-a realizat din toate punctele de vedere. Are acea sensibilitate aparte a românului care destabilizează sufletul.
Când a primit acel telefon n-a stat un minut pe gânduri. Era o verişoară a mamei ei, lucrase la Bucureşti într-un birou funcţionară. A venit repede, plină de viaţă şi de visuri. Cu bagaje pentru Antarctica la Bari. I-a adus cadouri: viţă de vie şi varză murată pentru sărmăluţe, pateu de ficat, zacuscă şi nişte cârnaţi afumaţi. Marfă extraordinară!
Abia ajunsă, verişoara s-a făcut utilă: i-a schimbat mobila din casă când era la serviciu că „nu era pusă bine”. S-a dus la magazinul din faţa casei şi a umplut frigiderul ca în timp de război: unt, marmeladă, carne, peşte, conserve, fructe şi mulţi detergenţi.
Între timp, Paula îi găsise un post de badante la o familie de italieni în vârstă, pentru 800 de euro. Îi face „codice fiscale”, îi face rezidenţa la ea acasă, petrec câteva seri la un pahar de vorbă… cu amintiri din copilărie. Se duce verişoara la primul ei loc de muncă în Italia. Recomandată, cu acte în regulă! Cu pastile „Moment” pentru dureri de cap de la căldura umedă din zonă.
Stă o săptămână şi în week-end verişoara se prezintă dis-de-dimineaţă la Paula acasă. „Eu nu rezist! Eu nu pot sta la cheremul lor non-stop. Eu vreau să ies, vreau să fac altceva. Nu pot sta cu bătrânii.”
Paula răbdătoare o întreabă ce i-ar place să facă. „Vreau să lucrez la un hotel.” Alte telefoane, drumuri, rugăminţi şi până la urmă s-a rezolvat. Între timp, verişoara a vorbit cu soţul ei la telefon şi l-a chemat şi pe el, că ceva de lucru se va găsi. După două zile de autocar, Nae e umflat la faţă că l-a tras curentul şi ia algocalmin. Că numai cu algocalmin îi trece. Verişoara a lucrat trei zile. „E prea greu, schimb două autobuze, e mult de lucru, colegele se poartă urât cu mine şi salariul este mic de 1000 de euro. Ştii, m-a sunat verişoara Elena, ea e la Roma, lucrează într-o pizzerie şi ia 1.500 euro. Mă duc la ea şi nu te mai deranjez!” Pastile de durere de cap, uitate de verişoară i-au folosit Paulei! Verişoara împreună cu Nae au dispărut, poate la Roma, poate în altă parte. învăţătura Paulei este: „cred că aş repeta experienţa fiindcă vreau să ajut; am învăţat să-mi prepar singură pateul de ficat!!!”
Fratele
Emilia S. locuieşte la Bergamo de 15 ani. Lucrează, este căsătorită cu un italian şi îl are aproape pe fratele ei. Anul trecut a primit un telefon de la un văr, care lucra în construcţii la Roma, zilier. Disperat, înfometat a sunat-o după ce a obţinut numărul de telefon de la părinţii ei. I-a trimis Emilia bani de tren, l-a luat acasă şi i-a căutat de lucru la un alt român din Brescia care avea o firmă de construcţii. A lucrat şapte luni, a ajuns şef de echipă, era apreciat şi lăudat de toată lumea. Într-o zi şi-a anunţat şeful că şi-a găsit altceva de muncă şi că de mâine nu mai vine. Nimeni nu mai auzit de el.
Antoaneta D. şi-a adus fratele la lucru în Faenza, la o spălătorie auto. După ce s-a văzut cu toate documentele făcute, frăţiorul şi-a făcut un credit pentru o maşină scumpă, ea semnând ca garant. Apoi fratele a plecat în România şi a vândut maşina. Acum e plecat în Irlanda. Antoaneta plăteşte pentru 10 ani rata la banca italiană. „Frate, frate, dar brânza-i pe bani”.
Crina Suceveanu
