În urmă cu 19 ani, Camelia Andrei a venit în Italia pentru a studia economia la Universitatea din Bologna. A intrat în contact cu problemele imigrantului în diferite perioade, ca extracomunitar, ca student, ca angajat, apoi ca cetăţean comunitar.
Acum a scris o carte despre perioada comunistă. „Cartea L’Età dell’Oro e dei Tulipani este autobiografică şi vorbeşte despre comunism dar văzut prin ochii mei de copil.” ne-a spus ea. Faptul că volumul a fost publicat şi promovat în librăriile de la Feltrinelli, în toată Italia, e un semn de calitate.
Camelia Andrei s-a născut la Buzău în 1972. Din august 1995, până în septembrie anul trecut, a locuit în Italia, la Riccione. De acolo s-a transferat cu familia în UK, în North Yorkshire, într-un mic orăşel între York şi Leeds, urmând originile soţului, englez după mamă, italian după tata. «Am venit exact pe 10 august 1995.
M-am înscris prin intermediul Institutului Italian de Cultură din Bucureşti la Facultatea de Economia Turismului de la Universitatea din Bologna. În septembrie, la puţin timp după sosire, am susţinut examenele de limbă şi de cultura generală, în urma cărora am fost promovată şi admisă. Facultatea avea sediul la Rimini, aşadar acolo am locuit pentru următorii 10 ani, devenind cum îmi spuneau colegii „romagnola”.», ne-a povestit Camelia.
Camelia ne-a descris situaţia prin care treceau studenţii români în acea perioadă. «Am fost norocoasă, deoarece am avut sprijinul mamei care deja locuia în Italia, la Orvieto. Tot ea mi-a pus la dispoziţie Scrisoarea de Credit Bancar, document fără de care nu m-aş fi putut înscrie la facultate, dat fiind faptul că pe vremea aceea România încă nu făcea parte din UE.
Practic era vorba de un cont bancar pe numele meu în care trebuiau să fie depozitaţi cel puţin cinci milioane de lire, ca să pot demonstra că aveam suficiente resurse financiare pentru a mă menţine la studii. Tocmai pentru că România nu făcea parte din CE, pe paşaport era scris cu litere mari pe viza emisă pe motive de studiu „divieto di lavoro”.»
„A te integra într-o cultură care nu-ţi aparţine presupune un efort psihologic deloc indiferent. Cultura, experienţa şi educaţia achiziţionate te ajută să depașești momente dificile dar întotdeauna vei avea un gol în inima care se va umple doar de fiecare dată când te vei întoarce în Patria Ta! ”
Ghişeul dansatoarelor
Românca s-a luptat pentru drepturile străinilor, a denunţat marile abuzuri sau micile şicane cu care s-a confruntat. De fiecare dată i s-a dat dreptate. «Ceea ce mă necăjea cel mai mult era tocmai faptul că plecasem din România ca să evit perioada de tranziţie şi să pot avea aceleaşi drepturi pe care le aveau toţi tinerii de vârsta mea din Occident.
Am luptat ca să-mi apăr drepturile de studentă şi atunci când la Rimini au deschis un ghişeu, în mare parte pentru balerinele din night club, iar noi ca studenţi eram constrânşi să stăm 10 ore în frig de la 4 dimineaţa, de multe ori şi câte 2-3 zile la rând, am chemat ziariştii cu ajutorul cărora ghişeul privilegiatelor a fost închis pentru totdeauna şi un mare articol în Resto del Carlino de Rimini a apărut vorbind despre apelul meu.
Deşi mi-era negat dreptul de muncă, chiar studentă fiind, nu puteam nici măcar să părăsesc oraşul fără permisul din partea Questurii. Eu am aflat pentru prima dată când m-am dus la poliţie să cer viză de reintrare în ţară (visto di reingresso), deoarce trebuia să plec în România în vacanţă. Poliţista de la ghişeu, răstindu-se la mine, mi-a zis dupe ce i-am răspuns că nu ştiam încă cu ce mijloc de transport urma să mă duc la aeroportul din Bologna de unde avionul meu pleca spre Bucureşti şi cu atât mai puţin numărul de înmatriculare al maşinii care eventual m-ar fi transportat la aeroport: „Ma tu pensi che puoi andare dovunque în questo Paese così come ti pare? Devi chiedere îl permesso!”
Nu i-am răspuns dar de-acolo am bătut direct la uşa inspectorului şef, care s-a ocupat personal de viză şi şi-a cerut scuze pentru comportamentul colegei.»
Cele trei reguli
Pe perioada studenţiei a fost nevoită să-şi caute un loc de muncă. A primit câteva sfaturi pe care ni le-a dezvăluit şi nouă. «Aveam bonuri de masă de la facultate şi unul dintre restaurantele convenţionate se afla chiar la doi paşi de casă. Trebuia să-mi găsesc o slujbă fără dar şi poate, banii din cont de-acum începeau să fie din ce în ce mai puţini, aşadar m-am împrietenit cu patroana restaurantului, doamna Pinuccia care mi-a dat 3 sfaturi de aur în legătură cu căutarea unei slujbe:
„Să nu ceri niciodată slujba dacă nu ai experienţă – cere să faci practică; dacă ţi se oferă o slujbă să nu întrebi niciodată cu cât te vor plăti – lasă-i pe ei să-ţi spună; vorbeşte întodeauna cu şeful, niciodată cu subalternii –daca nu este disponibil în acel moment fixează atunci o întâlnire!” Am urmat sfatul ei şi am găsit întotdeauna o slujbă pe timpul verii ca recepţioneră în hotel.»
«Am ştiut întodeauna să evit problemele deoarece mă duceam la orice ghişeu cu temele făcute. Temele mele constau în legi, norme, circulare şi alte documente în baza cărora ştiam că cerinţele mele intrau în competenţa lor. Dealtfel era uşor să ţi se închidă uşa în faţă şi să ţi se spună să te adresezi altui birou.»
Ideea cărţii
„Epoca de aur” a fost subiectul cărţii Cameliei, dar privită din ochii unui copil care s-a intersectat cu acea perioadă. «Ideea de a scrie o carte mi-a venit deja din timpul facultăţii. Pe vremea aceea mă limitam să povestesc colegilor povestiri din Epoca de Aur. Cu cât le povesteam, cu atât îmi cereau să le povestesc mai mult. M-au încurajat să pun într-o zi negru pe alb tot ce-mi amintesc din copilăria mea de pe vremea lui Ceauşescu.
Deşi trecuseră câţiva ani de la absolivirea facultăţii, devenisem şi mama între timp, într-o bună zi m-am apucat de scris. Multe amintiri începeau să mi se şteargă din memorie, aşadar m-am hotărât să le pun negru pe alb mai ales ca să las aceste amintiri fetelor mele.
Nu m-am gândit de la început să public cartea, dar după ce am scris primul capitol, l-am contactat pe profesorul cu care mi-am pregătit două lucrări de Stat, profesorul Guido Candela, docent la Universitatea din Bologna, povestindu-i intenţia mea de a scrie cartea şi cerându-i ajutorul la corectare. Soţia lui, Grazia Mezzetti, şi ea profesoară la Universitatea din Bologna, m-a contactat, spunându-mi că va fi bucuroasă să mă ajute să duc opera mai departe, deoarece subiectul era foarte interesant şi mai ales nou.
Tot ei m-au încurajat să o public. Am trimis cartea la o singură editura în martie 2012, editura care mi-a trimis contractul editorial la o lună şi jumătate de distanţă.»
Am rugat-o pe Camelia Andrei să ne vorbească despre cartea ei. «Cartea L’Età dell’Oro e dei Tulipani este autobiografică şi vorbeşte despre comunism, dar văzut prin ochii mei de copil. Începe cu cele mai vechi amintiri, primele de fapt şi se termină odată cu venirea Revoluţiei în ’89. Din povestirile mele reiese viaţa economică, socială şi politică de pe atunci. Sunt povestiri scurte, scrise de cele mai multe ori în cheie comică dar pentru cine nu a trăit cu noi acea perioadă, sunt poveşti triste şi curioase.
Multe persone care au citit cartea mi-au confirmat faptul că nu-şi imaginau că situaţia în România era atât de gravă. Televiziunea italiană vorbea foarte puţin despre România şi prea puţine ştiri reuşeau să se strecoare. Italienii ne subevaluează de multe ori şi ni se adresează cu superioritate şi datorită faptului că ştiu prea puţin despre noi.
Am scris această carte şi pentru ei în speranţa că-şi vor schimba opinia citind cartea. Stereotipul românului care vine în Italia în ultima perioadă este departe de imaginea şi conotaţiile pe care le avea acum zece ani de exemplu, şi asistăm cu plăcere la o schimbare de tendinţa.
Au început să vină din ce în ce mai mulţi italieni în România şi mulţi dintre ei au o opinie pozitivă despre ţara noastră şi mai ales despre români. Aceasta este dovada cunoaşterii, a conştientizării faptului că suntem un popor bogat în tradiţii, custode al unei culturi milenare nu din întâmplare împletită cu istoria cărora ei, italienii, aparţin.»
«Cartea este compusă din cinci părţi legate de evenimentele cele mai importante din copilăria mea. Începe cu Viaţa la Buzău (La Vita a Buzău) oraşul meu natal, al doilea capitol vorbeşte de Fabricarea Consimţământului (La Fabbrica del Consenso) unde poveştile de cartier sunt protagoniste principale, al treilea capitol este dedicat în întregime Misiunii Sirius din Angola (Angola e la Missione Sirius), unde tatăl meu ca pilot ofiţer de aviaţie a fost trimis pe timp de doi ani, continuă cu poveşti şi povestiri de la şcoală în capitolul În Bine şi în Rău (Nel Bene e Nel Male) şi se termină cu capitolul Marile Mutări (I Grandi Traslocchi).»
«Multe aspecte ale vieţii noastre de zi cu zi sunt cuprinse în carte, începând de la cozile interminabile în aşteptarea unei bucăţi de carne sau a raţiei alimentare lunare, la munca patriotică obligatorie, de la pilele pe care trebuia să le ai ca să ajungi la un doctor bun la cunoştinţele folositoare cu ajutorul cărora puteai obţine o bucată de pâine în plus faţă de raţia zilnică, de la uniforma şi cravata de pionier la vizitele de lucru ale tovarăşului în oraşul nostru, de la geografia României la explozia de la Cernobîl…”
Camelia ne-a dat şi explicaţia în alegerea titlului. «Am profitat de faptul că în limba italiană cuvântul „epocă” putea fi tradus şi ca „vârstă” şi am dat titlul cărţii care poate avea interpretarea justă doar în limba italiană. Traducerea în limba română nu are aceeaşi semnificaţie, din păcate. Citită de un italian, are cu totul şi cu totul altă importantă, tocmai pentru că vorbeşte despre aspecte ale vieţii noastre de atunci de neimaginat pentru un italian, în timp ce pentru un român reprezentau aspecte obişnuite din perioada de zi cu zi. Asta nu înseamnă că românii, compatrioţii mei nu trebuie să o citească. Chiar îi sfătuiesc să o citească şi să o dea mai departe prietenilor italieni.»
Cartea a avut un succes deosebit. «Faptul că am reuşit să o văd publicată mi-a satisfăcut dorinţa iniţială. După publicarea în librăriile de la Feltrinelli din toată Italia, nu m-am ocupat de ulteriore promovări. Ziarul Adevărul mi-a dedicat un articol şi am fost invitată în câteva transmisiuni televizive SKY şi radiofonice.»
Hotel la Riccione
Românca ne-a împărtăşit din proiectele sale de viitor. «Visul meu din copilărie pot spune că s-a realizat şi astăzi, după multe experienţe de muncă, am reuşit să iau în gestiune un mic hotel estival de două stele în Riccione, Hotel Major, care-mi dă multe satisfacţii din punct de vedere profesional şi uman. Ar fi trebuit să fie un punct de sosire din cariera mea într-un fel, dar criza economică din Italia a dat multă bătaie de cap societăţii soţului meu, care a hotărât să se întoarcă la origini, motiv pentru care acum locuim în Anglia. Vara mă întorc în Italia pentru hotel, dar ştiu deja că nu este o situaţie de susţinut pe termen lung şi deja am început să mă interesez aici de condiţiile necesare pentru închirierea unui mic hotel în Yorkshire, zona cu mare potenţial turistic.»
Andi Rădiu