Bolnavă de poliomelită, ȋnvinge boala prin sport
Micuţa campioană te ȋntâmpină cu un zâmbet şi ȋţi explică propria dorinţă debordantă de a trăi, ȋntr-o limbă italiană plăcută prin varietate şi bogăţie lexicală. "In realitate este dificil să exteriorizezi senzaţiile unei victorii atât de unice – subliniază Beatrice – după câteva zile ȋncă nu am realizat reuşita, ȋnsă ocupă un loc precis, cel al sufletului. In noaptea finalei nu am dormit şi am plâns de bucurie. A doua zi m-am dus la şcoală cu medalia şi am arătat-o tuturor!".
"Bea", ca orice alt atlet adevărat, vrea să ridice ȋntotdeauna ştacheta provocării, "pentru că să pierzi sau să câştigi este mai hrănitor să o faci cu adversari competitivi".
Antrenorii, Djodji Ntendarere şi Carlo Di Giusto, pariază zilnic pe dezvoltarea talentului său şi pe conştientizarea corpului.
Reacţie la un vaccin
Viaţa italiană a Beatricei a ȋnceput ȋn februarie 2004 cu o călătorie a speranţei din localitatea dunăreană Orşova cu destinaţia Roma. La vârsta de trei ani o reacţie a vaccinului anti-polio a dezlănţuit maladia diagnosticată numai şase ani mai târziu, la sosirea ȋn Italia.
"Motivul principal care ne-a determinat să părăsim casa – explică Giorgia, mama de 32 de ani – a fost tratarea fiicei noastre. ȋn România nu aveam nici măcar scaun cu rotile şi o duceam cu căruciorul. Prima oprire romană a fost Serviciul de Urgenţă de la Bambin Gesù. Acolo am primit diagnosticul şi am obţinut datorită interesării unui doctor scaunul cu rotile prin intermediul Caritas".
După o perioadă de dus-ȋntors din România din cauza expirării trimestriale a permiselor de şedere, suspendate ȋn urma intrării ţării ȋn Ue, a ȋnceput parcursul de integrare a familiei.
Astăzi soţii Ion au un contract de muncă regulamentar, el ca muncitor ȋn construcţii, ea ca menajeră, şi ȋncearcă să se descurce cu chiria, facturile şi asigurarea maşinii bucurându-se de noua existenţă a Beatricei.
"Ne construim viitorul aici – continuă Giorgia – la Roma am ȋntâlnit atâţi oameni dispuşi să ne ajute precum doamna Liliana cu ajutorul căreia am reuşit să intrăm ȋn contact cu "Santa Lucia", unde din 2007 Bea a ȋnceput să facă fizioterapie şi exerciţii ȋn piscină.
Barbara, fizioterapeut, testându-i marea sa forţă fizică şi mobilitatea i-a propus să ȋncerce să joace ȋn echipa de minibaschet ȋn cărucior cu rotile din cadrul spitalului şi imediat i s-a aprins scânteia: nu-i scapă niciun antrenament şi vrea mereu să ajungă mai devreme. In doi ani a făcut foarte multe ȋmbunătăţiri descoperind o adevărată pasiune".
Visul Beatricei
Sportul a crescut autonomia Beatricei căreia cu siguranţă nu-i lipseşte spiritul de iniţiativă. Când părinţii sunt la muncă ȋşi găteşte singură, ȋngrijeşte un simpatic exemplar de beagle, ascultă foarte multă muzică şi este nebună după popstarul adolescenţilor Justin Bieber şi iese cu prietenii.
A ȋnvăţat italiana ȋn primii ani petrecuţi la Roma prin intermediul televizorului şi la şcoală se descurcă bine. Insă visul ei ţine de jocul de baschet. "Prima dată ȋn sală a fost aproape din ȋntâmplare – povesteşte Bea – dar m-a cucerit imediat. Baschetul m-a făcut fericită, mergând independentă prin Italia ȋn deplasări şi cu mulţi prieteni alături. Aş vrea să devin o jucătoare profesionistă.
Roma? Acum e casa mea. Iubesc magazinele de ȋngheţată, pizzeriile sale şi arta pe care o poţi admira peste tot. Nu-mi plac trotuarele şi mijloacele de transport, autobuzele şi metroul, deseori inaccesibile pentru persoanele ȋn cărucior". Poate ȋntr-o zi, odată obţinută cetăţenia, va exista un tricou albastru al naţionalei italiene şi pentru Bea.
(sursa: Il Messaggero)