Tânăra scriitoare Flavia Piccinni din Taranto a parcurs cu autocarul drumul din Puglia până în România, alături de circa douăzeci de femei. Apoi a publicat un reportaj în La Repubblica, sub titlul "Il viaggio delle badanti".

Există un fir invizibil care leagă Puglia de România. Este un fir făcut din asfalt și cauciucuri. Este un fir făcut din priviri și păr tuns scurt. Miroase a paste cu sos de roșii, dar are gust de gulaș. Acest fir de mătase pleacă de la viețile bunicilor și mamelor noastre și ajunge la poveștile altor femei din România. Naveta între cele două universuri o fac autocarele de linie și microbuzele ilegale care aproape în fiecare zi pleacă din toate orașele noastre și călătoresc peste două mii de kilometri.

Este un drum lung, durează mai mult de patruzeci de ore, este presărat cu opriri continue, cu peisaje care se schimbă de la geam, se suprapun.

"Va fi călătoria cea mai lungă din viața mea", mă gândesc când urmează să urc în autobuz într-o seară de martie; nu a trecut nici măcar o săptămână, însă mi se pare că a trecut o viață.

În jurul meu sunt circa douăzeci de femei. Dar nici măcar nu-mi dau seama, și deja autobuzul a măcinat o mie de kilometri. Suntem la granița cu Slovenia și eu, în timp ce privesc pe geam, mă gândesc că atunci când aveam zece ani nu existau îngrijitoarele.

Existau femei de companie, care mergeau la casele bătrânilor pentru a-i vizita. Existau infirmierele, pentru cei care erau bolnavi, însă nu îndeajuns pentru a fi internați. Exista familia, mai ales, care își îngrijea propriii părinți și propriii bunici, și făcea o plasă din cauciuc pentru a-i proteja de fragmentarea oaselor și memoriei.

Sosirea

În nici măcar douăzeci de ani, totul s-a schimbat. Acum pentru bătrâni sosesc din România aceste femei care-mi stau acum alături. Au cincizeci de ani, dar deseori arată cu zece mai mulți. Se numesc Irina, Iolanda, Dora. Vin în special de la țară, au mâinile aspre, priviri evazive; vorbesc puțin despre trecutul lor și poveștile lor se aseamănă puțin: dificultățile financiare, problemele cu propriii soți, banii din salariu care pe zi ce trece folosesc pentru tot mai puțn, nu folosesc la nimic. Apoi telefonul unei prietene sau al unei cunoștințe. Apoi călătoria din România, deseori în clandestinitate.

"Pentru a-mi plăti călătoria m-am îndatorat până peste cap – îmi povestește Irina, cu ochii albaștri și adânciți în orbite, păr gri tăiat scurt -. Am rămas o săptămână în Croația, credeam că am pierdut totul, însă până la urmă ne-au dus cu o barcă noaptea la Ancona: era pentru șase persoane, noi eram optsprezece".

"Astfel am lăsat microscopul și am luat mătura"

Apoi e frica, primul loc de muncă, obligația de a îngriji un bătrân chiar dacă nu ai mai făcut-o niciodată. "Mă gândeam că va fi ușor – murmură Dora, în timp ce traversăm lent Slovenia înzăpezită. La Constanța lucram într-un laborator de analize medicale, dar câștigam 200 de euro.

Astfel am lăsat microscopul și am luat mătura. Trebuia să îngrijesc o doamnă paralizată. în acea casă era atât de multă durere că nu am rezistat și după mai puțin de două luni am plecat".

Durerea este un cuvânt care se repetă deseori în poveștile care mă însoțesc în timp ce tăiem Ungaria și ne oprim în spații de serviciu unde bărbați cu fețele periculoase joacă jocuri de noroc. Durerea de a trebui să stai alături de o persoană care suferă, durerea pentru familiile care nu acceptă îngrijitoare deși le-au angajat, durerea care îți intră sub piele când bunicul tău – cum îi numesc îngrijitoarele pe bătrânii noștri – este pe moarte, și apoi moare și trebuie să fii tu cea care îl îmbracă și îl salută pentru ultima dată.

Atunci viața se repetă în tragica sa rutină: trebuie căutat un alt loc de muncă, trebuie găsit alt bunic, să-ți petreci cu el ultimii ani ai vieții sale sperând să nu moară, dar și să nu sufere.

Pustietate

Când ajungem în România e zi. Peisajul e tot la fel: câmpii, puțini copaci, ceva case dărăpănate.

Dintr-odată autobuzul se oprește: rămânem trei ore în frig, în mijlocul pustietății. În ajutor vine un alt autocar, și astfel călătoria se reia cu opriri continue, persoane care se simt rău, altele care pălăvrăgesc. Toți vor să vorbească, aproape nimeni să asculte. Când ajungem la Brașov, un oraș de munte care este ultima escală înainte de București, în stație sunt copii – de cinci, șase ani – care cerșesc. Sunt singuri, abandonați.

Îngrijitoarele se înghesuie să le dea un sandvici, un măr; "săracii", îmi spune Irina. Nu știu cum s-a întâmplat, dar s-a creat un climat de excursie școlară și toți se simt bine, deși călătoria este cu adevărat o interminabilă epopee în inima Europei. Apoi, când ne așteptam mai puțin, ajungem, și imediat ce văd bulevardele din București mă simt fericită.

Când am plecat, nu știam la ce să mă aștept și ce să caut, dar multe am găsit. Multe am înțeles. Și, cum mi-a explicat Rodica care locuiește în Italia de zece ani, "da, noi venim pentru bani, dar fără puțină inimă nu se poate face această muncă".

(sursa: La Repubblica)