Pe zi ce trece devin tot mai furioasă, tristă şi decepționată, citind mulţimea de articole şi comentarii la diverse articole despre săracele îngrijitoare românce care s-au băgat „ sclave” la bătrânii bolnavi din Italia (în special), Spania sau chiar Germania (aici mai puţin, încă ).
Sunt o asistentă medicală, cu şcoala Pitar Moş din Bucureşti, absolvită acum 42 de ani. Pe vremea când România era încă comunistă, am plecat în Germania, ţară a cărei cetățean sunt de 37 de ani.
Meseria de îngrijitor este foarte grea, dar şi foarte frumoasă. Nici nu vă imaginați câtă satisfacție poți avea, când un bătrân bolnav îţi ia mâna şi ţi-o mângâie , uitându-se în ochii tăi, cu ochii încețoșați de bătrâneţe şi boală, murmurând încet un „ mulţumesc”. Asta este energia pe care ţi-o dă pentru a merge mai departe, fiind convins că ai făcut bine ce ai făcut .
Să nu credeți că nu am avut şi zile de disperare. Nici eu nu am întâlnit numai pacienți bine crescuți sau recunoscători, spălați cu nu știu ce șampoane frumos mirositoare. Am avut şi pacienți care au vomitat pe mine, care erau de sus până jos în excremente, pe care a trebuit să-i spăl, care, în demenţa lor, mi-au şi scăpat o palmă. Dar NICIODATĂ nu mi-am declanșat furia asupra lor.
Stimate îngrijitoare, oricum v-ați numi, badante, Altenpflegerinnen etc, a fi îngrijitoare la un bătrân bolnav, nu este o muncă, ci o meserie. Aş merge chiar mai departe spunând că este o vocație. Bătrânii nu sunt o toaletă care se poate spăla cu un şomoiog şi gata.
Este legitimă dorința de a pleca undeva, în lume, pt a-ţi îmbunătăți viaţa şi a-ţi împlini visele. Nu însă pe seama unor bătrâni bolnavi, care se află pe mâinile voastre, fără puterea de a se apăra. Gândiţi-vă la părinții voştri.
Ați fi indulgenți cu o îngrijitoare care v-ar fura ultimul bănuț , care v-ar trage de păr tatăl sau mama, care i-ar brusca şi chiar bate la fiecare ocazie oferită ? Marea majoritate dintre voi fac munca asta necalificat. Este adevărat, poate că nu este vina voastră că transformați , în mod greșit, o meserie într-o muncă. Unde nu este cerere, nu există nici ofertă.
Dar, măcar dacă tot o faceţi, încercați să vă gândiţi că acei bătrâni neputincioşi pe care-i îngrijiţi ar putea fi părinții voştri sau, de ce nu, voi peste câțiva ani. Dacă nu vă simțiți în stare, căutați altă muncă, în care nu are nimeni de suferit, dacă într-o zi vă declanșați furiile. Dacă-ţi plac stele şi cerul, nu trebuie să fii neapărat astronaut.
Multe dintre voi o fac pt a-şi cumpăra o casă în România. Câteodată mă gândesc, la ce mai folosește casa aia, când voi de zeci de ani sunteți la muncă în străinătate ?! A fi „ proprietar” nu înseamnă automat a fi „ om”. De câte ori bateți sau maltratați un bătrân , gândiţi-vă cum ar fi ca din pereții casei pe care ați făcut-o să auziți, noapte de noapte, gemetele celor maltratați?!
Pentru toate îngrijitoarele care își fac meseria cu conștiința profesională şi empatie tot respectul meu!
Cineva mi-a spus că nu am dreptul să judec pe alţii. Consider nu numai că am dreptul, ci am chiar obligația morală faţă de părinții mei şi de toţi bătrânii care sunt îngrijiţi de noi să atrag atenția asupra acestui gen de „îngrijitoare”, care ne fac meseria de ruşine şi fac bătrânii să sufere. Să nu uităm că acești bătrâni, toţi, în viaţa lor au avut o valoare. Ne-au educat, ne-au îngrijit , ne-au învăţat meserii, ne-au fost exemple. Nu-i lăsaţi să ajungă niște nulități.
Suferă de o boală, de care vom suferi toţi cândva: bătrâneţea!
Cristina S. Anda