În Gazeta Românească din decembrie 2002 – pe atunci Gazeta era o publicație lunară – am publicat povestea lui Constantin Șerban, pe atunci de 27 de ani, un vrednic șef de echipă pe șantierele din Roma. Vă prezentăm materialul de atunci și o actualizare a portretului după 10 ani, în 2013, într-o perioadă de criză.
Constantin Șerban, după 10 ani în Italia: ”Nu pleca, mai îndură. E greu aici, dar în România e și mai greu.”
Despre românii din Italia, presa află că fură, dau în cap, violează, vând droguri. Majoritatea știrilor despre românii din Italia, puse cap la cap, seamănă cu o cronică de război. După ultimele estimări, în Italia trăiesc aproximativ 250.000 de români. Munca acestor sute de mii de români nu apare însă pe agențiile de presă. Costel Șerban, 27 ani, din comuna Cașin, de lângă Onești – Bacău, este, în felul lui, reprezentativ pentru românii care muncesc în construcții în Italia.
Costel Șerban, numit de italieni „Costantino”, este șeful unei echipe de constructori români. Echipa construiește acum cinci blocuri de locuințe la Roma.
Ai învățat meserie în țară?
«De unde! Am făcut liceul teoretic la Iași, la „Garabet Ibrăileanu”. Toți colegii mei de clasă, și eu nu eram printre ultimii, au făcut o facultate. Am avut și eu un dosar depus pentru Academia de Poliție „Al. I Cuza”, am fost selecționat încă din liceu, pentru secția penitenciare, dar pentru că n-am reușit să aduc un ultim document la dosarul de înscriere, n-am intrat.»
Îți pare rău că nu te-ai făcut polițist?
«Glumești. Se vede că destinul meu era altul. Dar atunci nu mi-a picat prea bine. Aveam 18 ani, în timp ce dădeam bacalaureatul mi s-a născut primul copil. M-am trezit, deci, la 18 ani, cu familie, fără bani, fără casă, fără nimic. Timp de trei ani am muncit cu soția într-un bar din comună. M-au luat apoi în armată la aviație, mi-am luat brevetul de parașutist, și apoi m-am hotărât să vin în Italia. Cu banii pe care-i câștigam la bar nu mai reușeam să-mi întrețin familia.»
Ai venit cu viză?
«Am venit cu marfarele. Din Ungaria am luat un marfar până la Liubliana, apoi un altul până la granița cu Italia. Am trecut apoi granița noaptea, pe jos. Am stat câteva luni, m-am întors acasă, apoi iar am încercat să vin din nou în Italia, tot cu marfarele. M-au prins slovenii, mi-au pus interdicție, și m-au trimis acasă. Am ajuns acasă fără bani, n-aveam bani nici măcar să-mi schimb pașaportul. Am împrumutat 300 mărci, din care 50 i-am lăsat soției, și am plecat din nou. Din Ungaria la Liubliana tot cu marfarul, dar din gară de la Liubliana am luat taxi până la granița Italiei. Era februarie 1998.»
Ai găsit imediat un loc de muncă?
«Eram un om disperat când am ajuns la Guidonia, lângă Roma. Cu ultimii bani mi-am luat două chifle și un iaurt. Câteva luni am muncit pe apucate, cu 50.000 de lire pe zi. Tot căutând, am găsit o echipă de fierari betoniști din Napoli, vestiții „carpentieri napoletani”, care m-au luat cu ei la muncă. La început, luam 70 – 80.000 la zi și munceam peste 10 ore, practic zi lumină, de luni până sâmbătă. Acolo am avut șansa să „fur” meserie. Șeful napolitanilor m-a luat ca ajutor. Am învățat desenul, și am început cu fierul, după care am trecut la dulgherie. După ce am muncit un an de zile cu ei, am plecat la o altă firmă care construia cinematografe. La început, încă îi ajutam pe alții să toarne betoanele, dar după câteva luni aveam o echipă a mea de nouă oameni.»
Când s-a produs saltul calitativ în munca ta?
«La construcția cinematografelor, am câștigat încrederea patronilor și mi s-a dat libertate de mișcare. Acolo l-am cunoscut pe actualul meu patron, care mi-a propus să lucrez pentru el. A luat o lucrare mare, o parcare pe șapte etaje, și toată greutatea a căzut pe mine. Acolo am ajuns să am 15 oameni sub mine. Patronul meu mi-a spus că sunt născut să fac așa ceva. Treptat, m-am convins și eu că sunt născut să fiu șef.»
Acum câți oameni ai în subordine?
«Acum am 30 de persoane, dintre care 25 români, doi italieni și trei albanezi. Dintre români, 16 nu aveau acte. Cu noua lege (Bossi – Fini n.r.), patronul le-a făcut documente la toți. Avem de făcut cinci blocuri, de șase etaje fiecare, cu patru apartamente la fiecare etaj. Patronul vine rar pe aici. Mie-mi dă desenele, banii, și restul mă privește. Eu comand materialele, eu semnez pentru betoniere, eu urmăresc fiecare detaliu.»
Ești mulțumit de cum îți merge? Te mai întorci în România?
«Se poate și mai bine. Dacă acum încă mai bat și eu câteva cuie, după cum merg lucrurile, n-o să mai am timp să muncesc cu brațele. Problemele materiale le-am depășit de mult. Acum am un salariu de câteva mii de euro pe lună. Pot să spun că muncesc de plăcere, și o să merg înainte cu munca. M-am gândit să-mi deschid o firmă a mea, dar încă e devreme. Trebuie să-mi fac o clientelă, să mă cunoască lumea din domeniu.
Deja am început mici lucrări pe cont propriu, și se căștigă bine. Într-o lună și 10 zile, pentru restructurarea unui apartament în Parioli am câștigat 7500 euro. Și eu eram a treia mână la bani, luasem lucrarea de la un constructor, care o luase de la altul, care o luase de la proprietar. Oricum, visul meu nu e să am trei – patru români, să-i rup cu munca și să câștig bani pe spinarea lor. De fapt, eu vreau să mă întorc în România, când voi avea forța financiară necesară. Când voi putea să construiesc în România, o să mă întorc.»
Sorin Cehan
(Gazeta Românească, decembrie 2002)
