Ana Maria Tomaziu locuiește la Cassano delle Murge, o localitate mică situată în apropiere de Bari. Este absolventă a facultății de filologie, secția româno – italiană, din cadrul Universității “Al. I. Cuza”, Iaşi și are un master în jurnalism. În prezent este înscrisă la Universitatea de Studii din Bari pentru echivalarea studiilor. În scrisoare pe care ne-a trimis-o a descris motivele pe care au determinat-o să vină în Italia, ne-a prezentat familia sa, dar a descris mai ales experiențele negative pe care le-a avut în Italia, în căutarea unui loc de muncă.I
"Il bar delle rumene"
Prin două experiențe dure, de muncă, a trebuit să treacă românca. Prima, într-un bar denumit de către localnici “bar delle rumene” (barul româncelor, n.r.). ”La venirea mea aici, am fost de acord să preiau orice muncă care să ne asigure supravieţuirea. Am lucrat, prin urmare, într-un bar că barmaniţa.
Imaginaţi-vă să treci de la catedra, în spatele unei tejghele. La început mi s-a părut amuzant, deşi eram ghidată de către o altă românca cu patru clase, dar înaltă, bine făcută şi foarte arogantă. De cum m-a văzut, mi s-a adresat într-o limbă română defectuoasă şi într-un limbaj suburman de ultimă speţă. La început nu ştiam să fac o cafea, nu mai zic de un espressino sau să măsor băutura în pahare. Şi apoi mai întotdeauna nu înţelegeam ce mi se spunea şi la un moment dat chiar credeam că sunt surdă, mai ales că un coleg italian, destul de antipatic, pentru că noi românii le şterpelim locurile de muncă, îmi zbiera în urechi încă o dată ceea ce-mi ceruse clientul într-o limbă strict dialectală cu cadenţe surprinzătoare. Am învăţat apoi să fac şi cafea, şi espressino, şi să torn băutură în pahare.
Într-o zi unul dintre clienţii barului, un om care părea destul de prezentabil, mi-a pus în mână un ceas după care mi-a făcut semn cu degetul la buze, să nu spun nimănui. Bineînţeles că i-am cerut să-l ia imediat şi să nu îşi mai permită de azi înainte aceste gesturi în faţa mea. Până la urmă această lume a barului a învăţat să mă respecte şi chiar veneau uneori să le dau sfaturi de viaţă. Patronul barului mi-a spus că nu sunt talentată în ale barului dar un lucru ştie sigur: că lumea mă iubeşte şi că i-am cucerit. Am aflat apoi că barul se numea “bar delle rumene” şi că termenii nu aveau nicidecum o conotaţie pozitivă, cum credeam la început şi de care în ignoranţa mea mă mândream, ci se referea la trecutul acestui bar în care lucrau doar românce şi care făceau şi alte lucruri nu tocmai frumoase. Eu nu ştiu exact ce s-a întâmplat aici în acea perioadă sau dacă veştile au un fundament real, spun doar că a fost urât să aud aceste adjective la adresa unor cetăţeni români.”
La spălat vase şi curăţat cartofi în restaurant
A doua experiență a ținut doar o săptămână. ”În această perioadă, am încercat să lucrez şi la un restaurant din aceeaşi localitate cu barul. Trebuia să lucrez de dimineaţă de la 10 şi până la ora 17, la spălat vase, curăţat cartofi, etc. Am crezut că o să fac faţă, însă aici am descoperit o fată de 16 ani, fugită de acasă din România de mult timp, abandon de şcoală, familie, dar cu pretenţii mari, mai ales că patronul restaurantului îi stătea mereu prin preajmă când nu era soţia lui, pentru “a o pregăti în meserie de ospătăriţă”. În afară de această domnişoară mai era şi un italian de vreo 60 de ani care ajuta pe acolo şi pe care patronul restaurantului l-a desemnat pentru a mă instrui, adică să-mi arate unde stau cartofii, ceapă, cârnaţii etc. Acesta era mai tot timpul ţâfnos, pentru că, spunea el, s-a săturat să tot explice acestor “forestiere” de românce tot felul de lucruri, ca apoi să plece şi să vină altele şi mai proaste".
"În prima zi am venit la serviciu la ora 9.30, mai devreme deci cu o jumătate de oră. Nu era nimeni în restaurant, am aşteptat afară şi la 10 fix a venit acest individ, bombănind întruna. Mi-a spus că la ora 11 deja trebuia să fie gata totul, adică antreurile, să tăi la maşina de tăiat vinete, să le prejesc, să fac involtini cu formaggio, să fac bruschete, să cumpăr roşii dacă nu erau, să fac omletă aşa cum îi place stăpânului, să fac sucul de roşii, salsa etc. Am ameţit. Cum era să fac singură toate astea, şi mai ales cum puteam şti de unde să iau, ce să iau, dacă nimeni nu mi-a explicat. În fine, am făcut şi eu ceea ce am reuşit. S-a servit primul fel şi eu deja aveam un morman de vase cât o căpiţă. Trebuia să le spăl, să le pun în maşina de spălat, ca apoi să le pun pe categorii într-un dulap pitit printre alte mese, mesuţe, dulăpaşe".
Insultată şi blestemată
"Bucătăria era mică şi mai tot timpul te loveai cu capul, mai ales atunci când te ridicai de la aşezatul farfuriilor în dulapul pitit, de câte un platou cu antreuri pe care îl căra acest invid antipatic sau de către fata de 16 ani cu aere de mare importanţă. Eu eram singură la spălat vase, clătit, şters, trebuia să prăjesc şi peştele, să aşez paharele frumos în cutii, ca apoi să vină omul cu peştele de mare şi pe care eu trebuia să îi aşez în congelatorul uriaş. Am ridicat vase întregi de peşte pentru a le aşeza sus într-un loc special peştelui. Odată am scăpat vasul de inox şi am amestecat scoicile cu alicele, cu fructe de mare… Eram mai tot timpul insultată şi blestemată de către “prietenul meu” morocănos, dar care nu ezita să-mi atingă pulpele când strângea resturile de mâncare pentru porcii săi din gospodărie. Am rezistat doar o săptămână. Munca grea de aici şi pe deasupra cea de la bar, m-au făcut să cedez repede. M-am îmbolnăvit şi i-am anunţat pe cei de la restaurant ca nu mai pot veni. Când am fost, peste câteva zile, să-mi iau banii cuveniţi, aproape că am fost scoasă afară de ţipetele soţiei patronului, că nu merit banii, că am plecat ca o hoaţă, etc.”
Copiii, comoara Anei Maria
Cea mai mare satisfacție o are din partea copiilor. ” Copiii mei, olimpici la vioară, au adus nenumărate premii Colegiului de Artă “O. Băncilă” din Iaşi. În acest moment sunt înscrişi la Conservatorul ”N. Piccinni” din Bari şi studiază vioara cu maestrul Franco Mezzena, solist, compozitor şi dirijor renumit. Ei au intrat la Conservator primii în urma examenului şi au fost lăudaţi de către întreaga comisie de profesori.”
VISUL ITALIAN ”Se ştie că fiecare are nişte vise, visul american, canadian. Al meu era visul italian. Pe mine Italia mă ducea cu gândul la Eros Ramazzotti, Albano, parfumuri fine, bărbaţi galanţi şi întotdeauna cuceritori, femei îmbrăcate în rochii. Ajunsă în spatele barului, am descoperit o altă lume: bărbaţi beţivi, afemeiaţi, majoritatea singuri, divorţaţi, sau necăsătoriţi la cei 40 de ani şi care mai stau cu mămica şi tăticul, bărbaţi încercând să te cucerească rânjind aşa într-o parte în unicul dinte mare şi îngălbenit. Părul îi ieşea de sub braţ ca o tufă de boscheţi şi transpiraţia îi curgea încet pe maieul decolorat şi murdar. Eu îi tratăm ca pe elevii mei, fără să-mi propun asta şi chiar credeam că tejgheaua după care mă ascundeam la cei 1.50 de cm pe care îi am, era un fel de catedră, diferită , dar tot catedra îmi spuneam că este.”
Andi Rădiu