Am întâlnit şi românce fericite în Sicilia

„Am rămas pur şi simplu fascinată, mi se părea raiul pe pământ”

Luminiţa Elena Botez s-a născut în anul 1966 la Târgu-Neamţ. A absolvit în anul 1995 Universitatea „Mihai Eminescu” din Iaşi, secţia engleză- română. A publicat în România un volum de poezie intitulat „Ultimul joc” şi un roman – „Vae Victis” – obţinând mai multe premii literare. Acum locuieşte în Sicilia, la Modica (Ragusa) împreună cu soţul ei, profesor de pian. Studiază la Universitatea din Catania, lucrează, are mulţi prieteni şi se simte împlinită în Italia.

Când aţi venit prima dată în Italia?
«Am venit în Italia pentru prima dată în 1993, la invitaţia unor prieteni.Obţinusem viza după foarte multe probleme birocratice, cozi la Consulatul Italian din Bucureşti, garanţii de tot felul din partea acelor prieteni, etc. Pe atunci încă eram departe de a fi „în Europa”.

Se împlinea pentru mine, în sfârşit, visul de a ieşi din ţară – ceea ce nu însemna a fugi, ci pur şi simplu a începe să cunosc lumea aşa cum este ea, şi nu doar din cărţi sau din imaginaţie. În perioada aceea lucram deja ca profesoară de limba engleză şi eram în vacanţa de iarnă, din acest motiv n-am putut rămâne mai mult de trei săptămâni.»

Ce impresie v-a făcut Sicilia?

«Am petrecut prima mea săptămâna de libertate în nordul Italiei. Am văzut locuri minunate şi am cunoscut oameni deosebiţi. Apoi am luat un avion către Catania, unde mă aştepta o altă familie de prieteni. Se apropia Crăciunul şi nu ştiu dacă vă puteţi imagina uimirea mea: am trecut în foarte scurt timp de la zăpezile şi frigul Alpilor la soarele orbitor şi iarba verde a Siciliei. Totul era culoare; flori peste tot, portocale şi lămâi coapte, marea de un turcoaz nemaivăzut. Am rămas pur şi simplu fascinată, mi se părea raiul pe pământ.

Iar oamenii… n-am văzut nicăieri astfel de oameni. Primitori, săritori la nevoie, calzi. Începuseră să apară primii români în Sicilia şi erau foarte bine primiţi. Am cunoscut personal pe cei care, de exemplu, îşi închiriaseră o casă şi nu aveau nimic; şi atunci cineva le-a dat un aragaz, altcineva o saltea şi altcineva un frigider sau televizor.Venise şi o foarte bună prietena de-a mea, cu intenţia de a se stabili aici. Au primit-o cu admiraţie: pentru ei era o raritate, fiind ingineră la doar 23 de ani.»

Când v-aţi stabilit în Italia?

«Între 1993 şi 2002 am revenit în Italia de foarte multe ori. Atât cât am fost studentă, cât şi atunci când eram profesoară, aveam la dispoziţie vacanţele, aşa că uneori stăteam aici o lună, alteori trei luni de zile, sau doar zece zile. Iubeam Italia pentru cultura ei, pentru istoria şi arta ei, şi iubeam limba italiană pe care de acum o învăţasem foarte bine. Dar niciodată, spre surprinderea tuturor celor care şi-ar fi dorit să fie în locul meu, nu m-am gândit să rămân în Italia. Şi totuşi stătea scris în cartea destinului meu să fie aşa. În anul 2000 am cunoscut sufletul meu pereche şi a vrut Dumnezeu ca acesta să fie sicilian. În 2002 ne-am căsătorit şi m-am stabilit în Italia.»

Cum sunteţi tratată de colegii şi profesorii dumneavoastră la Universitatea din Catania?
«Am avut norocul să mă învârt într-un cerc de lume bună şi să fiu tratată de la început cu respect, peste tot. Inclusiv la universitate, unde mulţi dintre profesorii mei ştiau că mai făcusem o facultate în România. Asta nu înseamnă că am muncit mai puţin pentru examene, dimpotrivă, mi s-a cerut şi mai mult.
În plus, am întâmpinat şi probleme birocratice, inimaginabile pentru o universitate de stat din ţară. Un exemplu? La sfârşitul anului doi, am fost anunţată cu nonşalanţă că… trebuie să schimb una dintre limbile trienale alese, aşa că în anul trei am început de la zero o nouă limbă.

De ce? Pentru că cineva greşise redactarea Regulamentului de facultate în urmă cu doi ani de zile şi pentru că nimeni nu realizase acest lucru timp de doi ani! Nici comisia care se ocupa cu planurile de studii şi care îmi aprobase două planuri de acest tip. în sfârşit, am primit scuzele decanului facultăţii.
„Una magra consolazione”, s-ar putea spune în italiană, fiindcă această situaţie m-a costat o grămadă de timp şi de bani.

Colegii m-au tratat bine, deşi, între timp, venise valul de români, odată cu intrarea în Uniunea Europeană, inclusiv acei români despre care ştim cu toţii cât rău ne-au făcut şi cât au pătat numele de român. A fost o vreme, ştim cu toţii, când era destul de riscant pentru noi să spunem de unde venim.

Dar tocmai aici era provocarea celor cinstiţi: eu n-am ascuns niciodată, nimănui, că sunt româncă. Am cerut să fiu tratată pentru ceea ce sunt eu însămi şi nu pentru faptele altora, care nu mă definesc pe mine, ca cetăţean al României, în nici un fel.»

Cum v-aţi acomodat? Ce trebuie făcut şi ce nu trebuie făcut?
«Mie personal nu mi-a fost greu. Cunoşteam de-acum bine Sicilia, aveam mulţi prieteni care mă aşteptau, o nouă familie de oameni extraordinari care m-au primit ca pe fiica lor şi, desigur, un tovaraş de viaţă minunat. Nici limba nu a fost un obstacol – sunt un caz atipic.

Mai mult, am învătat dialectul de aici, aşa încât să pot vorbi şi cu bătrânii care nu prea ştiu italiana literară. Ce trebuie făcut? Trebuie să muncim, trebuie să ne respectăm unii pe alţii, să fim atât de umili încât să recunoaştem că avem o groază de  lucruri de învăţat de la cei care ştiu mai multe decât noi, dar asta fără să ne pierdem mândria aceea firească pentru onestitatea şi pentru calităţile noastre. Nu vorbesc aici de mândria prostească, atenţie! Şi trebuie să respectăm regulile.

Consider că regulile sunt foarte importante într-o civilizaţie, într-o adevărată democraţie. Ce nu trebuie făcut? În primul rând nu trebuie să facem altora ceea ce nouă nu ne-ar plăcea să ni se facă. Şi apoi… ar fi foarte multe alte lucruri, mai importante sau mai puţin importante. Poate chiar „marunţişuri”, care însă ne caracterizează. Mă gândesc, de exemplu, la modul în care vorbesc multe românce care îngrijesc în Italia bătrâni şi care trimit banii câştigaţi în ţară la familiile lor.

Le aud deseori vorbind cu dispreţ, repetând cuvinte precum „babă”… şi uitând că au, ori au avut, şi ele o mamă, pe care cred că nu le-ar plăcea ca nişte străini să o cheme aşa. Poate e o banalitate ceea ce spun, dar dacă noi vrem să fim consideraţi „civilizaţi”, ar trebui să începem să ne civilizăm, câte un pic în fiecare zi, poate chiar începând cu limbajul.»

Aveţi prieteni români, colaboraţi cu diversele asociaţii româneşti din zona dumneavoastră?
«Am foarte buni prieteni români, pe care i-am cunoscut cu mult timp înainte de a veni în Sicilia, chiar prieteni de o viaţă. Pe ei poţi conta mereu, chiar dacă se întâmplă să nu-i vezi cu lunile. Trăim în apropiere, dar avem vieţile pline, uneori nu găsim timpul liber pentru a ne întâlni. Mi-am făcut şi alţi prieteni noi, mai ales la facultate.

Colaborez cu Asociaţia socio-culturală romano-italiană Concordia din Catania, cu care am realizat diverse proiecte ce au avut mare succes, atât în rândul publicului român, cât şi în rândul publicului italian. Oricum, mă consider o norocoasă din acest punct de vedere, am prieteni şi aici şi peste tot în lume, şi români, şi italieni, şi greci, şi englezi, şi norvegieni…»

Ce avantaje vă aduce cunoaşterea limbii engleze la un nivel avansat?
«Orice s-ar spune, şcoala românească formează cu adevărat. Sau cel puţin aşa era în trecut, pare că în ultima vreme lucrurile s-au mai schimbat. Engleza pe care am învăţat-o eu, începând cu şcoala medie, elevii de aici nici măcar nu o visează.

La fel şi engleza pe care am învăţat-o la facultate în România. şi acolo nu aveam nici lectori englezi şi nici posibilitatea de a exersa limba în Anglia. Dar profesorii noştri erau foarte buni. şi aveau metodă. Când am luat-o aici de la capăt, la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, am fost mereu printre cei mai buni studenţi şi la toate examenele am obţinut note maxime.

Tot astfel m-am remarcat şi în ochii profesoarei mele, doamna Jennifer Smith, care este responsabila pe întreaga Sicilie din partea Universităţii din Cambridge, şi care în anul trei de facultate mi- a propus să colaborez cu ea. Între timp, mi-a acordat tot mai multă încredere şi am devenit „examinations supervisor”, apoi am fost numită drept responsabil Cambridge pentru provincia Ragusa.

În plus, sunt chemată să predau cursuri de limba engleză la diverse licee, sau la înalt nivel profesional, de pildă ţin cursuri pentru personalul medical din spitale, etc. şi, ţinând cont de carenţa locurilor disponibile din învăţământ de aici din sudul Italiei şi de dificultatea de a intra în rândul cadrelor didactice, cred că este pentru mine o mare realizare. Eu, de fapt, examinez rezultatul muncii profesorilor italieni, îi „controlez” şi îi evaluez. Nu e puţin lucru pentru o româncă. Şi apoi, ca o notă personală, ce poate fi mai plăcut decât să mergi la Londra sau la Oslo sau în altă parte şi, datorită limbii engleze, să te simţi ca la tine acasă?»

Ce planuri de viitor aveţi? Ce proiecte?
«Planuri sunt multe. în primul rand, aş vrea să termin şi acest curs de specializare în Limbi Străine pentru Comunicarea Internaţională, la Universitatea din Catania. Apoi aş vrea să merg la Londra pentru un alt curs de metodologie şi specializare a profesorilor străini de limba engleză. Sunt genul de om care învaţă toata viaţa şi care nu se plictiseşte.

Mi-ar plăcea să ajut românii să înveţe limba italiana – şi există nişte proiecte în acest sens. Ei chiar au nevoie de acest instrument esenţial pentru a se integra bine aici, departe de casă. Şi mi-ar mai plăcea ca fiii lor să nu uite de unde au plecat, de istoria ţării lor şi să nu-şi uite limba, care este o comoara. Aşadar aş vrea să pot ţine cursuri de literatura română, să-i fac să-l cunoască pe Eminescu şi alţii ca el. Iar dacă ar fi să pot alege activitatea în care mă regăsesc cel mai mult, aş scrie un roman în limba italiană. Şi, în general, aş scrie, aş scrie… În fond, mă simt o scriitoare.»

Crina Suceveanu