Potrivit datelor Istat, românii sunt cei mai numeroşi dintre cei repatriaţi din Italia. Tot mai mulţi străini, după ce au petrecut mai mulţi ani în Italia, decid să se repatrieze. Imigraţia inversă este un fenomen în rapidă expansiune în Italia.
Primii care se întorc acasă sunt românii: peste 35.500 de repatrieri doar în perioada 2008 – 2012. Pe locul al doilea şi al treilea, în clasamentul Istat cu privire la repatrieri, se află polonezii (cu 6.369 de plecări) şi marocanii (6.299). „Il Fatto Quotidiano” a vorbit cu mai mulţi români care au plecat. Sunt unii care consideră prea mare costul vieţii din România. Alţii au reuşit să se adapteze şi să o ducă mai bine decât în Italia. Ironia sorţii, o parte şi-au găsit de lucru în ţară în call-center-uri care contactează clienţi italieni.
Potrivit Istat, în 2013 au sosit 307.000 de cetăţeni străini, adică cu 47.000 în minus (-12,3%) faţă de anul precedent. Românii sunt primii pe lista celor care părăsesc Italia: peste 35.000 de repatriaţi între 2008 şi 2012 (ultimele date disponibile), chiar dacă în continuare comunitatea românească din Italia rămâne cea mai mare, cu 58.000 de noi sosiţi, urmată de cea marocană (20.000), chineză (17.000) şi ucraineană (13.000). Pentru a înţelege ce i-a determinat să plece, Il Fatto Quotidiano a cules câteva mărturii.
Iată una dintre ele:
Call-center pentru italieni
A găsit de muncă în România. Dar într-un call-center pentru clienţi italieni. Iulian, 34 de ani, şi-a făcut valizele acum opt ani. S-a săturat să fie privit insistent când vorbea la celular în limba română şi a obosit să fie tratat ca un străin.
„Dacă eşti onest, cel care te insultă regretă şi îşi cere scuze. În Italia după multe sacrificii m-am bucurat de viaţă, nu pot să mă plâng, mi-am luat telefon mobil, maşină, mobilă pentru casă, dar nu am reuşit să pun bani deoparte”, rezumă Iulian experienţa sa italiană.
Poveste de emigrant
Iulian a sosit în Italia în 1999 pentru a face carieră în fotbal. Un vis care s-a frânt imediat. A trăit clandestin trei ani. Apoi în sfârşit a găsit un angajator care l-a pus în regulă.
„Jucam pentru echipa Bacăului, în divizia B. Aveam un contract, îmi dădeau 150 de euro pe lună, o mizerie, şi am lăsat baltă totul, nu aveam perspective. Dar nu ştiam nici ce aveam să găsesc în Italia”. Fuga a fost plină de peripeţii. El şi cu un amic, au urcat la Bucureşti într-un tren cu direcţia Bratislava, apoi au mers pe jos către Viena: a dormit în gară, a lucrat o săptămână ca hamal la mutări de mobilă, pentru a putea să îşi cumpere haine curate şi un bilet către Venezia. Imediat ce a ajuns în Italia, s-a dus la Roma.
„În gara Termini erau mulţi români, dar niciunul nu mi-a dat o mână de ajutor, nu avem încredere nici noi între noi, Caritas nu mai avea locuri libere, am dormit pe o bancă şi a doua zi m-am dus la Torino. Controlorii m-au dat jos din tren de patru ori pentru că nu aveam bilet, nu aveam un ban”. Când a sosit, a cerut ajutor de la primul român pe care l-a întâlnit. Nu i-a mers. A încercat cu al doilea şi au devenit amici. Aşa a început aventura.
În primii doi ani a trecut de la un loc de muncă la altul. O firmă de mutări, ajutor în magazii, muncitor într-o fabrică de aparate pentru cafea. „Mereu la negru. Nu mă gândeam la viitor. Nu puteam să fac ceea ce-mi plăcea, ajungeam în stradă, trebuia să mă întreţin”.
S-a adaptat, a învăţat bine limba, a găsit un loc de muncă la casa de bilete a unei discoteci din proprietatea unui conaţional. Apoi a luat discoteca în gestiune. Însă afacerea s-a închis în 2013. Iulian a început din nou să caute de muncă. A lucrat pentru un dealer auto, pentru hipodromul din Vinovo, la o firmă de construcţii şi la o întreprindere care taie metale.
Înapoi acasă
S-a îndrăgostit de o fată româncă şi au decis să plece în România. „Dar eşti nebun, mi-a spus sora mea. Ea continuă să trăiască la Torino cu soţul ei”.
În ziua în care el şi iubita lui, româncă şi ea, au decis să se căsătorească, nu au mai stat pe gânduri şi s-au reîntors la Bacău, oraşul natal al ambilor.
Impactul a fost foarte dur: fără o casă, găzduiţi de părinţii ei, el fără un loc de muncă. Iulian a început să regrete şi s-a întors în Italia: „Mi-am dat seama că poate era mai bine să rămânem în Italia, în ţară salariul mediu era de 120 de euro pe lună, eu eram obişnuit cu cel puţin 1.000 – povesteşte Iulian. L-am sunat pe un amic italian, dealer auto, care mi-a dat un loc de muncă. Am spălat maşini timp de două luni însă relaţia la distanţă cu soţia mea nu funcţiona, astfel m-am întors la ea”.
Viaţa i-a fost este schimbată de un anunţ scris în italiană într-un ziar românesc: un call-center căuta operatori pentru clientela italiană. Iulian a făcu cerere şi a fost angajat. „La început luam 300-400 de euro pe lună. După doi ani am devenit cel mai bun şi m-au promovat ca team leader. Astăzi conduc 40 de persoane, toţi români, majoritatea fugiţi din Italia. Îmi dau de la 1.000 la 1.800 de euro, depinde de rezultatul pe care-l obţin. Colegul meu italian duce acasă de şase ori mai mult”. Între timp a luat un credit ipotecar pentru a cumpăra o casă, soţia a devenit comerciantă şi au un fiu. „Ea câştigă circa 400 de euro pe lună, trăim bine împreună”.
„Am ales Italia fiindcă aveam sprijinul surorii mele, nu pentru că era Italia. Aş fi preferat Spania, cel puţin cunoşteam limba. Căutam de lucru. Astăzi m-aş întoarce cu drag la Roma ca turist”.
