Românca Liliana Ştefănescu a devenit o mică vedetă în oraşelul italian Manfredonia, aflat la malul Mării Adriatice, în provincia Foggia, după ce a muncit în mod voluntar ca asistent medical într-un spital cu bolnavi de COVID-19.
Femeia a lucrat chiar şi 12 ore pe zi, fără să fie plătită şi chiar a refuzat să fie angajată în cadrul unităţii medicale, scrie Adevărul.
Liliana Ştefănescu, originară din Gorj, a plecat în urmă cu 16 ani în Italia. A lucrat mereu, 7 zile din 7, în două sau trei locuri de muncă simultan.
Acum deţine de firmă de curăţenie, iar în week-end şi ca ospătar la diverse evenimente.
„Am lucrat la spălat de farfurii, măcelar. De când am venit în Italia, eu am lucrat tot timpul în două trei locuri de muncă. Şi acum lucrez la fel.
Am fost respectată foarte mult. Terminam într-o parte şi plecam în alta. Şi acum, chiar dacă am firma mea de curăţenie, mai lucrez şi pentru fostul meu patron.
Eu nu m-am certat cu italienii pentru mine, ci pentru că vorbeau urât de români. Italienii spun că eu nu sunt româncă. Eu sunt româncă şi aşa o să fiu până mor. Eu nu am vrut să primesc cetăţenia italiană. Mi s-a propus în urmă cu cinci ani. Româncă sunt şi româncă o să mor.”
La începutul pandemiei în Italia, Liliana a fost chemată să facă o dezinfecţia în spitalul din Foggia în care lucrase ca asistent medical şi unde doi membri ai familiei sale fuseseră trataţi. A simţit că trebuie să se implice.
A muncit voluntar în spital timp de o lună şi jumătate. „Nu am făcut ceva extraordinar. Cred că am făcut ceva normal. Doar că m-am nimerit într-o anumită situaţie şi cineva a avut nevoie de mine“, consideră Liliana, care prin gestul său şi-a atras respectul comunităţii de italieni în care trăieşte.
”Erau peste 300 de bolnavi cu COVID-19 în spital, iar doi asistenţi medicali şi doi doctori erau infectaţi. Au vrut să-mi facă un contract şi să mă plătească, dar nu am acceptat, pentru că m-au ajutat mult.
Le-am spus că aşa cum m-au ajutat ei, aşa simt şi eu să-i ajut în momentele acestea dificile. Terminam ce aveam de muncă şi mergeam, apoi, la spital“, a povestit Liliana.
„Munceam atât cât era nevoie, pentru că au fost momente grele. Am lucrat şi 12 ore. Am fost chiar la început, când erau foarte multe infectări. Aveam grijă de bolnavi. Am lucrat atunci când în spitale nu erau nici măşti.
Eu le-am luat de la o româncă şi erau făcute din stofă. Le-am dat chiar şi medicilor. Cred că mulţumirea sufletească a unui om este să ajute pe celălalt. Şi în România dacă mă aflam, acelaşi lucru îl făceam“, spune românca.
În spital a asistat la momente cumplite: „Când intram în spital mă gândeam că, dimineaţa, eu voi fi următoarea persoană infectată. Nu puteam să dau înapoi, pentru că îmi părea rău. Mureau conştienţi.
Îmi cereau telefonul pentru a-şi suna familia de acasă, după care mureau. Am avut momente în care credeam că voi fi următoarea. Nu am cuvinte să spun prin ce am trecut. Una este să vezi şi alta să trăieşti. Parcă am trăit într-un film“.
Materialul complet AICI
