În biserica San Nicolò all’Arena din Verona au fost celebrate luni 4 aprilie funeraliile unui român fără adăpost, mort pe 14 martie într-o piaţă din oraş. Românul era într-un scaun cu rotile şi i s-a făcut rău dintr-o dată. Medicii de la ambulanţă nu l-au mai putut salva. Funeraliile s-au organizat cu rit ecumenic, cu parohul ortodocşilor români şi directorul organizaţiei Caritas: „Al său este chipul lui Lazăr şi noi suntem cu toţii bogaţii nemilostivi”.
Îşi pierduse picioarele evitând ca nişte copii să intre pe un teren minat pentru a recupera o minge cu care se jucau. Se numea Daniel Atoni, era român şi împlinise de puţin timp 36 de ani. Însă până în urmă cu numai câteva zile pentru toţi era doar „vagabondul în scaun cu rotile” mort dintr-o dată în piaţa Bra din Verona în seara de 14 martie. Anumite vieţi şi anumite morţi par să nu valoreze nimic, scrie cotidianul L’Arena.
Daniel avea şi o soţie şi o fiică. Nu erau în biserica San Nicolò all’Arena pentru a-l saluta pentru ultima dată. Drumurile lor s-au despărţit de mai mult timp. Însă luni 4 aprilie erau mulţi care îl înconjurau având în mână o lumânare aprinsă, semn al vieţii şi al speranţei. Şi erau cei care l-au cunoscut, voluntarii de la Caritas, de la centrele de primire „Samaritano” şi „Locanda”.
Familia bisericească
Pe sicriul său e o coroană din crini galbeni donată de administraţia comunală care a împărţit pe jumătate cu Caritas cheltuielile de înmormântare. „Acest ultim salut – spune don Marco Campedelli – se doreşte să fie un gest de evlavie şi de umanitate, o invitaţie la solidaritate şi la a fi ospitalieri, fără instrumentalizări. Nu vroiam ca Daniel să fie îngropat în grabă şi noi suntem aici în locul familiei sale„.
„În afara acestei mărturii de solidaritate faţă de un om care şi-a trăit ultima parte a vieţii printre ultimii din societate şi care s-a stins în singurătate”, explică don Campedelli, „vrem să fie un motiv de reflectare pentru comunităţile noastre creştine şi pentru întreg oraşul şi o ocazie de a ne reuni printr-o celebrare ecumenică în respectul tuturor şi pentru că nu ştim nimic nici despre viaţa nici despre credinţa religioasă a lui Daniel. Să te îngrijeşti, şi potrivit învăţăturii evanghelice de înmormântare a morţilor, de un uitat al istoriei este un mod de a răscumpăra memoria unei realităţi tragice în care unele vieţi şi unele morţi par a nu valora nimic”.
Când a intrat sicriul în biserică, corul adolescenţilor de la parohie a intonat „In manos tuas Pater”, un cântec al comunităţii ecumenice din Taizé. Şi ecumenic a fost ritualul pentru Daniel. Sicriul a fost întâmpinat, alături de preoţii don Roberto Vinco şi don Marco Campedelli, de vicarul centrului istoric mons. Ezio Falavegna, de directorul Caritas mons. Giuliano Ceschi, de don Sergio Pighi de la Comunità dei giovani, de parohul comunităţii ortodoxe române părintele Gabriel Codrea şi de preotul romano-catolic Cefan Radu.
Povestea infirmităţii
„Am vorbit cu el o singură dată”, povesteşte părintele Radu, „şi în acel moment mi-a povestit întreaga sa viaţă, viaţa unui om care ca şi a noi toţi era făcută din bucurii, temeri, lipsuri. Daniel nu avea picioare, nu puteai să-i spui „du-te să munceşti „ ca scuză să nu-i dai 50 de cenţi sau un sendviş”. Povestise preotului motivul acelei infirmităţi.
„Îşi pierduse picioarele în Bosnia, nu în război, dar din cauza războiului. Unde trăia era plin de mine antipersonal. Într-o zi, mingea cu care se jucau câţiva copii a ajuns pe un câmp minat. I-a oprit şi mergând să ia mingea a călcat pe acea mină nenorocită… Ar fi putut să lase acolo unde era acea minge, însă nu vroia care vreun copil să rămână cu dorinţa sau tentaţia de a merge să o ia. Şi-a riscat viaţa pentru ca alţii să aibă un viitor şi cu aceste cuvinte”, încheie preotul român, „am spus totul, dacă vrem să înţelegem… Daniel era un om bun, nu ştiu dacă îşi dorea ceva, însă l-am văzut mulţumit de ceea ce primea de la voluntari, se mulţumea cu puţin”.
Mons Giuliano Ceschi: „Mă rog pentru noi, cei cuprinşi de o lăcomie fără de sfârşit”
Dreptatea, în altă lume
În biserică emoţia era palpabilă. Daniel nu mai era „vagabondul fără domiciliu stabil”. Părintele Gabriel Codrea adaugă reflecţia sa: „În cealaltă lume, sunt sigur, va exista mai multă dreptate, însă te pune pe gânduri faptul că încă există, în acest oraş, persoane care mor pe stradă. Îmi asum vina de a nu fi reuşit să merg în întâmpinarea acestui neajuns, însă această dramă ne priveşte pe toţi…”.
Au fost citite pasaje din Evanghelia lui Luca privind coborârea lui Isus de pe cruce şi Pilda lui Lazăr şi a bogatului nemilostiv. „Corpul lui Daniel”, se roagă mons. Falavegna, „este corpul Fiului tău mort răstignit, fă să fim un oraş fratern care se îngrijeşte de cei slabi şi nu-i uită pe cei neavuţi”.
Mons. Ceschi mărturiseşte: „După 40 de ani de slujbă m-am jucat cu imaginaţia şi i-am dat un nume lui Lazăr: este Daniel, şi i-am dat un nume şi bogatului nemilostiv din pilda evanghelică: suntem noi toţi şi astăzi mă rog pentru noi cei cuprinşi de o lăcomie fără de sfârşit, să învăţăm că nu se poate trăi cu aviditate, sete de putere, poftă infinită de succes…”.
La final, cei care au ţinut slujba au invitat la un gest concret de solidaritate în favoarea soţiei şi fetiţei lui Daniel „pentru a ajunge la ele mângâierea şi afecţiunea noastră”. La încheierea ceremoniei religioase Daniel a fost înmormântat în cimitirul Monumentale.
Contribuţia primăriei
La acest gest de umanitate şi evlavie creştină pentru o persoană a cărei corp nicio rudă s-au cunoştinţă nu l-a reclamat până acum, a colaborat, suportând o parte din costurile de înmormântare, şi Primăria din Verona prin intermediul consilierului pentru Politici sociale Stefano Bertacco.
În după-amiaza zilei de 14 martie, când tânărul român s-a prăbuşit fără viaţă pe scaunul cu rotile, câţiva trecători au fost cei care au lansat alarma cerând intervenţia 118. Salvatorii de la Verona emergenza, ajunşi imediat la faţa locului, au încercat în zadar să-l reanimeze. Daniel a murit fără a-şi mai relua conştienţa. De atunci corpul său a zăcut la morga cimitirului şi nimeni nu s-a prezentat până acum pentru a-l putea îngropa în mod demn.
„Daniel”, spune consilierul Bertacco, „era oaspete la Samaritano, structură a Caritasului, unde primăria are prin convenţie 50 de locuri. Acolo a găsit mereu ospitalitate şi căldură umană, astfel că am decis să împărţim la jumătate costurile pentru funeralii. Nu ni se părea just, de fapt, ca această persoană să fie îngropată în grabă, uitată de toţi. De aşa numiţii vagabonzi”, continuă Bertacco, „ne amintim de obicei când din punctul nostru de vedere crează probleme. Însă pentru ce-i care au avut ocazia de a-l cunoaşte, moartea sa a fost un motiv de mare tristeţe, este o viaţă umană care nu mai există şi este just să-i onorăm memoria”.
