Doina Matei, românca de 22 de ani care, după o ceartă, a ucis-o pe Vanessa Russo în metroul din Roma înfigându-i o umbrelă în ochi, pe 26 aprilie 2007, a decis să scrie o carte privind această tragedie, după ce a câştigat un premiu literar destinat deţinuţilor.
„Doina ne-a luat totul, nu putem să o iertăm”, a fost reacţia furioasă a Ritei Pozzati, mama Vanessei. Doina Matei, închisă pentru acea crimă în închisoarea din Perugia, ispăşind pedeapsa de 16 ani, a scris o povestire care a câştigat premiul al doilea la concursul literar itinerant, susţinut de provincia Livorno şi de Salonul de Carte, dedicat lui Emanuele Casalini, un profesor universitar care a înfiinţat într-o închisoare o secţie a facultăţii Unitre.
Ceremonia de premiere s-a desfăşurat pe 28 noiembrie în închisoarea Sollicciano din Firenze. Doina Matei nu s-a prezentat, însă a fost citită povestea ei, care are ca subiect fapta de la metrou: „Când mă voi întoarce în lume, prima mea întâlnire va fi din nou cu moartea; primul lucru pe care îl voi face va fi să merg la cimitirul din Prima Porta la mormântul Vanessei – a scris Doina Matei -. Trebuie, vreau, vreau să stau lângă îngerul meu păzitor, de care un destin tragic m-a unit pentru totdeauna”.
„Nu era intenţia mea, nu vroiam moartea nimănui, însă s-a întâmplat şi trebuie să plătesc între aceste ziduri, să plătesc în conştiinţa mea cu o remuşcare care nu mă va abandona niciodată – a mai scris Doina Matei. Are rost să-mi mai fac planuri după ce viaţa mi-a trântit în faţă faptul că visurile nu se vor împlini? Visam la o casă pentru copiii mei şi m-am trezit în închisoare cu toată opinia publică împotriva mea, numită cu dispreţ „prostituata româncă”, fără ca nimeni să-mi asculte strigătul de durere, suferinţa mea, regretul meu pentru acea tânără viaţă care s-a dus, fără ca nimeni să creadă că nu vroiam să ucid, că nu sunt răufăcătoare”.
Goffredo Buccini a publicat pe 1 decembrie un comentariu în Corriere della Sera, intitulat „Ce ne învaţă istoria Doinei„.
Buccini scrie: «Cronicile de atunci, ca să explicăm pe scurt, au fost clare: „Prostituata româncă”, scriam aproape toţi, cu o sumaritate pe care nu am folosi-o cu una cu două pentru o femeie din Napoli sau din Milano. Avocatul Corso Bovio a fost printre puţinii care au vorbit în acea primăvară 2007 despre „stigmatele provocate de soartă şi mass-media”. De altfel nu era altceva, Doina Matei era o prostituată copilă care tomai sosise la noi pentru a-şi întreţine în ţară cei doi copii, când a devenit asasina Vanessei Russo, romancă, de aceeaşi vârstă cu ea. O ceartă banală în metrou, umbrela utilizată ca o lance care se înfige în ochiul Vanessei: 16 ani pentru omor din culpă (pedeapsa maximă pentru această infracţiune), şi aceasta este întreaga poveste.
Numai că Doina scrie din închisoare şi câştigă cu o povestire un premiu la concursul Casalini rezervat deţinuţilor. în povestire vorbeşte despre Vanessa, o numeşte „îngerul meu păzitor”. Promite să se ducă să se roage la mormântul ei „când mă voi întoarce în lume”. Rita Pozzati, mama victimei, nu are îndoieli: „Să nu cumva să vină la mormântul fiicei mele, ei premiul şi nouă nici măcar o despăgubire”. Sunt cuvintele foarte umane ale cuiva care trebuie să suporte o durere fără sfârşit. Prea des în Italia căinţa s-a confundat cu colaborarea cu justiţia. Căile sale sunt pe lângă aceasta alunecoase (îmi vine în minte repugnantul mic altar făcut de Michele Misseri pentru Sarah), deseori însoţite de obiectivul obţinerii de beneficii carcerale.
Însă cei care ar citi povestirea Doinei, ar descoperi un imn dedicat vieţii care într-adevăr pare să nu ţină de calcule. Nimeni nu poate cere familiei Vanessei iertarea. Şi, să o spunem clar, nimeni nu poate invoca reduceri de pedeapsă care acelei familii i s-ar părea jignitoare. însă oricine se poate întreba privind un paradox. Pentru o copilă de două ori mamă, crescută în România cu violenţe şi abuzuri, o închisoare italiană, deşi aglomerată şi îngustă, se poate să fi devenit cu adevărat un coridor către acel cuvânt abstract, care îi face pe cinici să zâmbească, dar care inspiră cultura noastră juridică: izbăvirea.»
