Anastasia, un nume de regină. Un nume cu rădăcini adânc înfipte şi cu o rezonanţă demnă de un sânge “albastru”. Etimologic ar fi cel/a care a “înviat din morte”. Anastasios a fost un împărat al Imperiului Român, Anastasia, mama lui Alexandru cel Bun. Anastasia poveştii noastre este doar o fetiţă. Un bobocel de doi ani şi patru luni. Dar cum frumos a descris-o Dostoievski pe Nastasia în romanul “Idiotul” („Sunt sigur că destinul ei nu este dintre cele obişnuite. Chipul îi e vesel, dar a suferit îngrozitor, nu-i aşa? Suferinţă i-o trădează ochii, aceste două oscioare, aceste două puncte de sub ochi, de unde încep obrajii. E o faţă mîndră, teribil de mîndră şi nu ştiu : o fi bună la suflet sau nu? Ah, de-ar fi bună! Totul ar fi salvat! ” ), aşa voi încerca şi eu să vă descriu prin ce trece micuţa noastră eroină.
Originari din Roman, dar rezidenţi în Iaşi, părinţii Anastasiei, Cristian Răzvan şi Alina Daniela Daniluc, sunt medici. El stomatolog şi ea anatomopatolog. În ianuarie 2016 descoperă primele simptome ale micuţei. Nu se îngrijorează prea tare, dar supun fetiţa unor vizite. În Iaşi, nesiguranţă în diagnostic. Decid să meargă la Bucureşti.
În urma vizitelor specialiştilor şi a biopsiei vine şi diagnosticul ca un tunet ce destabilizează auzul. Două intervenţii chirurgicale. Una la începutul lunii aprilie 2016 şi una la sfârşit. Medicii îi sfătuiesc pe părinţi să caute în străinătate tratamente pentru acea rară formă de tumoră. Începe calvarul. Părinţii scriu disperaţi şi în acelaşi timp încrezători, unor spitale din Franţa, Anglia, America, Germania şi Italia. Primesc diverse răspunsuri, dar totul se învârte în jurul costurilor.
Anglia le răspunde că ar costă 250 000 sterline, cu plata la internare, Franţa în jur de 200 000 euro. Doar Italia pare să fie mai umană. Le acceptă cererea spitalul Meyer din Firenze, cu precizarea că poate fi internată şi se va discuta după evaluare şi costul. Sunt ajutaţi de doamna Lioara Pop în demersurile cu spitalul. Părinţii se adresează Asociaţiei Salvaţi o Inima din România pentru strângerea de fonduri şi tuturor celor care ar putea contrubui la salvarea vieţii Anastasiei.
Fetiţa pleacă din România împreună cu părinţii, strâns legată de un procent de 10% de şanse de viaţă. Ajunşi în Italia, prietenii, familia, cunoscuţii se mobiliteaza pentru a strânge alte fonduri. Sunt contactată şi eu. Iau legătură cu familia care caută casă aproape de spital. Sunt îndrumaţi spre Asociaţia ”Amici del Meyer” care asigura cazare familiilor copiilor internaţi în acel spital, dar li se răspunde că momentan nu au nimic disponibil.
Se organizează o reţea de “cunoştinţe şi relaţii” care prin orice canal intervin pe lângă administraţia spitalului. Într-un sfârşit obţin o întrevedere cu asistentul social al spitalului care reuşeşte să forţeze mâna asociaţiei şi astfel obţin o casă într-un institut religios la câţiva paşi de spital. După internarea micuţei,se efectuează diagnosticul şi planul terapeutic, plus costuri. Se preconizează 9 luni de şedere în care Anastasia trebuie să facă chimioterapie, radioterapie, transplant de celule stem şi probabil una sau două intervenţii chirurgicale, pentru suma de 150 000 euro.
În acel moment, în contul Asociaţiei ”Salvaţi o Inimă”, erau 24 800 euro. Începe cursa contra cronometru pentru obţinerea formularului F2 de la Casă de Asigurări care ar trebui să deconteze aceste costuri. Familia trece prin atacuri birocratice nemaivăzute. Sunt întorşi înapoi de către autorităţile noastre de trei ori. Li se cere schimbarea scrisorilor obţinute de la spitalul din Florenţa, li se cere reformularea lor, li se respinge dosarul. Doar disperarea în care se află şi importantă vieţii copilului lor îi face să nu dea înapoi. Războiul Titanilor nu e nimic în comparaţie cu lupta dusă de aceşti oameni.
Până la urmă se obţine o decontare parţială, de trei luni. Este exclus transplantul cu celule stem şi orice intervenţie chirurgicală, pentru care părinţii vor trebui să facă un alt demers la Ministerul Sănătăţii. Am decis să mă implic şi să cunosc familia. Am reuşit să obţin o donaţie de 1500 euro pe care i-am dat-o tatălui. Am fost să văd şi micuţa la spital. Din fire sunt un caracter puternic. Empatizez dar ştiu să mă pun şi în spatele unui zid dacă este necesar. În faţa imaginii pe care am avut-o la spital, mi-au căzut toate scuturile protective. Încercăm să îmi frânez lacrimile şi tremuratul mâinilor, dar cu greu reuşeam.
O camera mare, luminoasă, cu un pat, o masă, două scaune şi foarte mult soare. O zi însorită, caldă. Un corp micuţ, firav şi obosit într-un pat de spital. Un copil legat la aparatele care pompau în venele străvezii un lichid albicios. I-am dus o sacoşă de jucării. Orice copil s-ar fi bucurat de aşa ceva. Părinţii au început să îi desfacă fiecare cadou să i-l arate, dar nu se vedea bucurie pe chipul micuţei. Doar suferinţă şi durere. Nu mişcă mânuţa dreapta din cauza ultimei intervenţii chirurgicale şi încerca să şi-o mişte cu cea stânga pentru a putea lua jucăriile.
Mi-a arătat cu mânuţa sănătoasă şi că nu mai are par. Începuse să-i cadă după prima şedinţa de chimio şi au trebuit s-o tundă. Părinţii se învârteau în jurul ei, încercând să-i atragă atenţia asupra jucăriilor. A tentat să se joace un pic cu o păpuşă,dar nu a mai rezistat,aşa că i-a spus mamei că vrea să se întindă. Pleoapele grele nu o lăsau să urmărească ce făceam noi pe lângă ea. Respiră greu. Pieptul i se ridică şi cobora cu greu, parcă ar fi oftat. Un corpusor mic, lipsit de putere, suferind, aruncat într-un pat de spital.
Speranţa şi durerea din ochii părinţilor, atmosfera grea şi plină de frustrări din acea camera de spital m-au făcut să plâng în acea după-amiază. Lucrez în domeniu şi pâinea mea cea de toate zilele este suferinţa. Suferinţa adulţilor nu se compară cu cea a copiilor. Nu m-aş putea pune în pielea acelor părinţi. Două persoane absolut minunate care mi-au spus că s-au apropiat mult de credinţă în ultima perioadă. Dat fiind faptul că sunt medici şi văzând că au că ultima şansă credinţă, m-am rugat şi eu împreună cu ei la o minune. O minune care să salveze viaţă altei minuni.
Poartă un nume predestinat şi dacă istoria spune că “învie din moarte”, aşa să fie. Anastasia, suflet mic şi puternic, îţi urez sănătate şi să te văd mare, să poţi ajută şi tu la rândul tău.
Olivia Tudor, Florența
