Sunt o prahoveancă de lângă Ploiești, mă numesc Violeta B., sunt bunică, mamă și soție. Am plecat din România cu mulți ani în urmă (12), cu suflet strâns și teama de necunoscut. Nu cunoșteam limba, am plecat cu un ghid de conversație și cu o valiză. Am luat drumul Italiei, un drum lung și anevoios și greu, foarte greu, despărțirea de copii, de soț, de mamă și de frate, de prieteni dragi, a fost foarte dureroasă.
Am ajuns la niște prieteni, în Calabria. M-au ajutat foarte mult și le mulțumesc. Nu mi-a plăcut acolo, nu m-am adaptat. Am plecat la alți prieteni, în Toscana. Aici altă lume, altă civilizație. M-am integrat repede în familia la care lucram. Oameni cu suflet de aur cu toate astea, nopțile pentru mine erau un calvar, atunci aveam timp să gândesc, să cred că aud glasurile baieților mei, să adorm greu numai cu gândul la ei. Pentru o mamă e cea mai mare durere să nu poți să fii alături de copii, să îi vezi cum cresc, să îți spună ce îi doare. Dar gândul ca eu de aici îi ajutam să ducă un trai mai decent, îmi dădea și mai multă forță să încep o nouă zi și încă una mai departe, tot așa….cu lacrimi amare, cu gânduri și griji.
După 3 ani m-am dus la Roma, la o fostă colegă de serviciu din România. Și familia ei m-a ajutat mult, m-au găzduit în casa lor și mi-au găsit un loc de muncă fix, de îngrijitoare de bătrâni (badantă) pentru că asta am învățat să fac aici, dar nu e suficient să înveți. În această meserie (am zis bine meserie) trebuie să pui și suflet, să ai inima bună, să reușesti să le intri la suflet bătrânilor, să le câstigi încrederea și lor și familiilor lor și nu în ultimul rând să îți asumi multe responsabilități.
Sunt multe de povestit și bune și rele, dar pentru a pune pe hartie totul ar trebui să scriu o carte…poate în viitorul apropiat. De ce nu?!?
Trec peste detalii și iată-mă ajunsă de la Roma la Amatrice, într-un sat în care bunicuța mea avea o casă de vacanță pentru perioada verii. La Roma era prea cald pentru ea, la 97 ani, pe care îi avea acum 6 ani.
Am stat cu ea un an, s-a dus, bătrânețea și boala au răpus-o. Mi-am revenit cu greu dupa moartea batrînelei de care mă atașasem foarte mult.
M-a luat imediat ca badantă o prietenă de-a ei, bolnavă și ea, tot în același sat. Și cu ea aproape un an, era bine acolo la 1000 m altitudine, aer curat. Exact de ceea ce aveam nevoie, nici eu nu eram prea bine cu sănătatea. Avusesem un infarct cu câțiva ani în urmă (la doar 42 de ani), am fost norocoasă am scapat cu bine, dar am ramas cu sechele și cu o pensie de la statul român de 400 ron.
După ce s-a dus și această bătrânică prin cunoștințele familiei ei am ajuns la un bătrânel de 95 de ani, în acest sat, tot la 1000 m altitudine.
Cu toate că mergeam acasă de 2 ori pe an, cu toate ca au venit și copiii și soțul meu aici la mine în excursie, dorul de ei, de casă, de prieteni îmi sfâșie sufletul. Lacrimi, dor, dor și iar dor, dar nu mă dau bătută, îmi spun mereu că mai am ceva de făcut pentru ai mei și așa găsesc forța și puterea să rezist zi după zi.
Ei și de aici altă poveste: am început lucrul la bătrînelul meu. Era așa grav, abia întors de la spital. Medicii l-au trimis să moară acasă. Nu a fost așa, mi-am adunat toate puterile și cu ajutorul fiului său l-am readus la viața, dar, o viața în cărucior, o viață grea și pentru el și pentru mine.
Am fost o norocoasă, o să înțelegeți de ce din ceea ce urmează să vă povestesc.
Stăteam într-o casă veche, aproape la fel de veche ca bunicul meu. Cu bune cu rele, cu boli, prin spitale zi și noapte, obosită fizic și psihic. Am rămas cu bunicul, nu am putut să îl abandonez, nu m-a lăsat sufletul, mă iubește mai mult ca pe fiicele lui care nu prea se ocupă de el, doar fiul și familia lui.
Ne-am mutat la oraș, la Amatrice (fiul a cumpărat un apartament pentru bătrânel) așa eram mai aproape de spital, de farmacie, de supermarket, aveam totul la un pas. Satele de munte sunt izolate doar câteva case si mai mult bătrâni, mijloace de transport nu prea.
Am ajuns și în luna august, blestemată zi de 24 anul trecut. Se prevestea o noapte grea, bunicul nu a dormit deloc. Până la 3 dimineața m-a strigat din jumătate în jumătate de ora, pe urmă a adormit. Eu nu aveam somn, era compromisă noaptea, ca multe altele pentru mine. Am ieșit la ușă, am fumat o țigară și m-am așezat în pat cu speranța că o să reușesc să dorm puțin mi-am luat cațelușa în brațe și am stins lumina.
Apoi a urmat cumplitul cutremur…
Am scăpat de moarte, i-am mulțumit lui Dumnezeu. Eram disperată că nu puteam să iau legătura cu ai mei de acasă să le spun că sunt bine, că trăiesc. Nu am pățit nimic, doar la barbă m-am lovit, mă durea, mi s-a spus că sunt vânătă. Dar durerea fizică nu era nimic, durerea sufletească a fost și este cea mai grea. Am auzit, am văzut că prieteni dragi nu au reușit să se salveze, că români de-ai nostri nu mai erau, au fost mulți, 12 printre care și băiețelul de 11 ani al unei prietene dragi, româncă de-a mea. Aveam sufletul plin de durere și frică și de neputință.
Monstrul a curmat 300 de vieți și încă ne macină sufletul și mintea și acum. Am stat 3 zile în sala sporturilor după care am găsit un apartament cu chirie. Înca stăm aici, dupa 9 luni.
Am întâlnit și am cunoscut mulți oameni cu suflet mare, români de-ai noștri și italieni nu dau nume, cei ce vor citi povestea mea vor ști că am spus despre ei că sunt oameni cu suflet mare, oameni minunați, oameni cărora le mulțumesc din suflet.
Oricum, orice ar fi, prin câte am trecut, noi cei ce suntem departe de casă, iar dragostea pentru nepoți.
Copiii și familia, ne dau puterea și dorința de a merge mai departe, de a înfrunta greutăți, chiar și natura care se dezlănțuie.
22 mai 2017
Violeta B.