Lumea medicinei este în doliu pentru moartea profesorului Adriano Ossicini. Fost partizan, a fost psiholog, psihiatru și politician italian, pentru mulți ani parlamentar, cu funcții de vicepreședinte al Senatului și ministru pentru Familie și Solidaritate Socială în guvernul Dini. Dar mai presus de toate un om de o înaltă valoare umană.
S-a născut în 20 iunie 1920 într-o familie romană, tatăl un om de litere, autorul a numeroase poezii în dialectul „romanesco”, iar mama sa, cu rădăcini în Liguria, cu rangul de marchiză, a fost una dintre primele femei după ‘ 1900 cu studii superioare. Arborele genealogic ajunge până la Papa Sisto IV, născut Francesco della Rovere.
Dintre numeroasele declarații făcute cu ocazia dispariției lui Adriano Ossicini, o amintesc pe aceea a președintelui Sergio Mattarella. «Dispariția sa mă îndurerează profund. Îndelungatul și curajosul său angajament pentru democrație, opera sa inteligentă de om al dialogului în Parlament și în societate, pasiunea sa de midic în serviciul celor care aveau mai multă nevoie constituie o prețioasă moștenire pentru Republică.».
Despre moartea profesorului am aflat dintr-un articol de pe net. Am sunat repede la nepoata dânsului care mi-a confirmat .
Am primit un mail ce spunea așa: „Cara Dorina, Grazie per le condoleanze. Sono sicura che il ricordo di Adriano Ossicini è uno dei tuoi migliori ricordi dell’Italia”.
Am plâns și iar am plâns și simt nevoia să împărtășesc experientele mele de viață.
Mă numesc Dorina Mioara Lupu, m-am născut în Țifești, Vrancea. Copilaria mi-am petrecut- o într-o localitate de pe Valea Siretului, lângă Roman.
În anii 1978-1980 a fost perioada în care s-au raționalizat alimentele, așa am ajuns sa mă duc la Liceul de industrie alimentară, prima treaptă la Roman, iar a doua treaptă la Galați, pentru ca apoi, prin repartiție să aleg Brașovul, unde m-am mutat și căsătorit.
De fapt, eu am emigrat în două etape.
În prima etapă, de la Est în centrul țării.
Au fost ani urâți, din ce-mi aduc aminte, aveam viza de flotant și la fiecare 3 luni trebuia să merg la Miliție sa o prelungesc. Nu aveam drepturi ca ceilalți brașoveni, nu puteam cumpăra un apartament proprietate pntru că nu aveam buletin de oraș.
Mai era și opoziția dintre Ardelenism și Moldovenism.
Cum se întâmplă în Nord Italia cu „terún”, cum sunt numiți peiorativ cei din sud. Dar în Ardeal era mai rău, răutatea și invidia colegilor mă devasta. Să mi se spună că mi-am depășit condiția socială… În mintea lor, o persoană născută la sat trebuia să rămana la sat, iar săracul născut sărac ar fi trebuit să moară sărac. Mentalitate primitivă.
Ardelenii aveau câte un copil și lucrau în posturi bune: administrație, birouri, funcționari, iar cei veniți din alte locuri ale țării lucrau în locurile cele mai grele, cum se întâmplă cu românii în alte țări
În anul 2000 am lăsat România și pe fiul meu în vârsta de 13 ani și am plecat în Italia la Roma pentru un an de zile. Sora mea deja era la Roma din ’99. Am locuit în toți anii in Cartierul Monteverde. Sora mea, Mihaela, mai mică decât mine cu 13 ani, s-a specializat în coafură, s-a căsătorit cu un italian și s-a mutat la Lodi, lângă Milano.
Plecasem pentru un an și am stat 18 în total.
Au fost vremuri grele și în Italia. Doi ani nu mi-am văzut copilul, iar în țară m-am întors după 3 ani, numai după ce am obținut permisul de ședere cu legea Bossi Fini
În anul 2003 am ajuns să lucrez în casa familiei Ossicini, ca guvernantă cu drepturi depline. Acolo lucrase un an sora mea. În acea casă mi s-a spus: ,,Io ho lottato per i miei diritti e adesso te gli do pure a te”. Eu am luptat pentru drepturile mele, acum și le dau și ție.
Toți membrii familiei Ossicini au ajuns la cel nivel înalt în societate. Au fost medici, profesori universitari, oameni de știință, cercetători. Sora cea mica Luigia a fost a doua femeie în Italia, după Rita Levi Montalcini, ce a condus un institut de cercetare.
Am fost norocoasă să îi întâlnesc pe acești oameni minunați, am avut acces la cele mai bune informații, la cea mai buna muzică. Am fost apreciată și stimată, lângă ei am lucrat la creșterea mea personală.
I-am cunoscut demult, când încă mai erau în prim plan, încă mai dădeau consultanțe la facultate, când a aparut și cartea ,„Un isola sul Tevere”…
Am fost lângă ei când luptau cu îmbătrânirea, mi-au dat forță să lupt de una singura (fiul meu nu a vrut să vină în Italia, mi-a spus „mamă, acolo nu mă simt nici turist, nici italian”)
Oameni de o modestie rară, de o inteligență rară.
În urma cu un an de zile, cu amărăciune în suflet, mi-am prezentat demisia. M-am întors acasă, de unde plecasem.
Era peste puterile mele să-i însoțesc pe ultima parte a drumului, către sfârșit.
Mi-am deschis un B&B la Brașov, am clienți din toată lumea, sunt mulțumită cu ce fac acasă, mai puțin cu mentalitatea oamenilor. Când obosesc aici, dau o fugă la Roma să-mi încarc bateriile și să-i vizitez pe cei dragi de acolo și să mă exprim așa cum am învățat de la casele mari din Italia.
Dorina Mioara Lupu
«Am muncit 20 de ani în Italia și m-am întors în România. Aici e dezastru total»