Primim la redacţie şi publicăm un comentariu al unei cititoare, Simona Hristian, mediator cultural în Italia, referitor la polemicile legate de introducerea unui curs de limba română într-o şcoală din Ladispoli.
În timp ce SUA alegea pentru a doua oară ca preşedinte Barack Obama, un reprezentant ilustru al “melting-pot”-ului nord-american, în Vechiul Continent, în Italia, mai exact în Ladispoli, oraş din hinterland-ul Romei (40 mii de locuitori, 10% români), câţiva părinţi ai unor elevi înscrişi într-una din grădiniţele din oraş au protestat pentru introducerea cursului de “Limba, Cultura si Tradiţie Românească” printre materiile de studiu. Unii dintre ei chiar au cerut ca fiii lor să fie transferaţi într-o altă grădiniţǎ. Din declaraţiile recente ale directorului şcolii, în prezent “doar patru copii nu merg la şcoalǎ în ziua când se face acest curs. Motivele nu au fost declarate în scris, deoarece “ gradiniţa nu este obligatorie şi pǎrinţii pot sǎ nu-şi ducǎ copiii la şcoalǎ fǎrǎ sǎ trebuiascǎ sǎ justifice absenţa”.
Pare deci cǎ situaţia s-a normalizat şi rezultatul iniţiativei promovată de Guvernele celor două ţări europene a fost pozitiv, având în vedere şi faptul cǎ Ladispoli pare a fi unicul oras italian în care toate şcolile au cerut şi au inclus în programul didactic acest curs gratuit.
"Nu vrem nici gratis cursurile de limba română"
Am citit cu interes articolele despre acest caz ieşite în presa locală, comentariile şi opiniile concetăţenilor ca şi a conaţionalilor mei. Aspectul care a atras mai mult atenţia şi sensibilitatea mea de mediatoare interculturală care lucrează de câtiva ani în şcoli, îl reprezintă neînţelegerea datorată necunoaşterii reciproce si care duce la judecarea celor “diferiţi de noi” în baza prejudecăţilor şi a stereotipurilor . Fără a dramatiza sau a generaliza faptul în sine, consider că reprezintă o ocazie pentru a discuta despre integrare. Consider că timpul este matur pentru a lărgi orizontul, pentru a considera fenomenele locale într-o optică de amsamblu, ca facând parte din schimbările globale la care asistăm de câtǎva vreme (libera circulaţie de persoane in UE, războaie, inegalitate în distribuţia bogatiilor etc.). Este necesar să se înceapă să se conştientizeze faptul cǎ lumea s-a schimbat în mod ireversibil şi, ca urmare, noi toţi ar trebui să ne străduim să construim societatea viitoare care va fi tot mai multiculturală, că ne place sau nu.
Cu toate că Italia este de decenii o ţară de imigraţie, politicile de integrare şi opinia publicǎ încă nu au realizat că migraţia are tot mai mult un caracter permanent şi deci continuă să considere migranţii ca “muncitori-oaspeţi” care într-o bunǎ zi se vor întoarce în ţara lor, insistǎ sǎ trateze fenomenul dând în mod eronat relevanţǎ termenelor “urgenţǎ” şi “siguranţǎ”. Din acest motiv consider că adevarata problemă este subaprecierea fenomenului migratoriu şi deci a integrarii înteleasă ca proces bilateral, ca efort din amândouǎ pǎrţile (migranţi şi societatea gazdă) de a găsi un cod comun de convieţuire.
Politicile de integrare care pânǎ în prezent au avut cel mai mult succes în Italia, au fost cele adoptate în scoli, cu toate că se tratează mai mult de asimilare decât de integrare. Prioritatea pânǎ acum a fost aceea de a-i ajuta pe elevii migranţi sǎ înveţe limba italianǎ şi, în anumite cazuri, a fost solicitată intervenţia mediatorilor interculturali pentru facilitarea dialogului între părinţii migranţi şi şcoală. Diferenţa care a provocat polemica în şcoală din Ladispoli acest an este reprezentatǎ de faptul cǎ acest curs a fost introdus în mod obligatoriu pentru toţi copiii de la gradiniţǎ. Acelaşi curs există de câţiva ani în multe gimnazii din Ladispoli şi din Italia, dar este facultativ şi se adreseazǎ în mod principal elevilor de origine româna. Din punctul de vedere al integrării, acestă diferenţă este semnificativǎ. Reprezintǎ primul pas spre acceptarea “celuilalt”, reprezintǎ depasirea concepţiei de “toleranţa”. Cum spunea unul dintre cei mai mari intelectuali italieni, Pier Paolo Pasolini, “faptul cǎ tolerezi pe cineva este acelaşi lucru cu a-l condamna. Mai mult, toleranţa este o formǎ de condamnǎ mai rafinatǎ”. Introducerea unui curs, ca cel reprezentat de obiectul discuţiei, reprezintă deci o demonstraţie a angajării concrete în procesul de integrare din partea uneia dintre instituţiile cele mai importante ale ţării (şcoala). Reprezintă un instrument util pentru a facilita relaţiile interpersonale din clasele multiculturale, deoarece permite achiziţionarea cunoştinţelor referitoare la cultura, tradiţiile şi limba de origine a majorităţii elevilor străini din şcolile din Ladispoli.
Pentru a ajunge la integrare, este necesar un dialog constructiv care să ducă la cunoasterea reciprocă, la descoperirea caracteristicilor comune, a asemănărilor, nu doar a diferenţelor. Cum demonstrează polemica din Ladispoli, această comunicare încă nu există. Din aceste motive, în momentul actual, figura mediatorului intercultural ar trebui să fie recunoscută ca figură fundamentală. Luând ca exemplu cazul specific al şcolii din Ladispoli, mă întreb dacă aceste polemici s-ar fi născut în cazul în care în şcoală ar fi existat un mediator intercultural, înţeles ca acea figura profesională care se ocupă de facilitarea relaţiei dintre parinţi şi şcoala, ca profesionist expert în traduceri culturale, nu doar lingvistice.
Asteptând ca Italia să recunoască importanţa şi necesitatea profesiei de mediator, ar fi deziderabil să fie urmat sfatul lui Barack Obama, extras din discursul pentru al doilea mandat la Casa Alba: “o bună regulă pentru a asigura convieţuirea civilizată într-o societate, este aceea de a trata pe ceilalţi în modul în care tu speri ca ei să te trateze”.
Ar fi suficientă această simplă regulă pentru a asigura o convieţuire civilă într-o societate din ce în ce mai eterogenă şi complexă.
Simona Hristian
