Giani Huci: „Despre politica şi politicienii zilelor noastre”

De la instalarea noului guvern USL nu pot să nu observ că în diversele analize, comentarii, dezbateri de pres scrisă sau online, pe bloguri sau la televizor, mulţi dintre cei implicaţi atribuie spaţiului politic românesc fenomene şi practici pe care doar pe meleagurile mioritice le poţi întâlni. Printre cele mai răspândite idei se află şi acelea că în România partidele nu îşi asumă ideologii clare, deci stânga-dreapta-centru nu pot defini vreun partid în practică. Că asta se vede cel mai bine în programele de guvernare propuse şi ulterior în politicile practicate. Că nu avem decât “politicieni de profesie”. Că relaţia dintre presă şi politicieni este suspicios de apropiată sau că există prea multă putere concentrată la vârf, fie în mâna unui prim ministru/preşedinte, fie în cea a liderilor de opoziţie, sau prin relaţii strânse între politica şi mediul de afaceri. În continuarea şi pentru sublinierea statutului României de ţară care practică o politică “inferioară”, cei ce remarcă toate aceste lucruri dau ca exemplu ţările din Vest unde, pesemne, n-ai să întâlneşti aşa ceva niciodată. 

 

Ei bine, după câţiva ani de observaţie la faţa locului a politicii italiene, dar şi atenţie la ce se întâmplă în “vestul mai îndepărtat”, cum ar fi Marea Britanie, pararea mea este că toate aceste simptome pe care le enumeră diverşii jurnalişti/analişti, sunt valabile şi pentru alte ţări. Nu de puţine ori s-a comentat în presă străină ca guvernul lui David Cameron seamănă mai degrabă cu un “guvern de curte” în care figura importantă a prim ministrului trebuie protejată.

 

Pare cumva evident că trăim nişte vremuri în care politica, şi implicit politicienii, se schimbă. Aptitudinile sau orientarea ideologică la un politician cântăresc mai puţin decât, să zicem, încrederea pe care el le-o inspiră votanţilor. Încrederea pe care el o poate insufla, sau flexibilitatea şi rapiditatea în formularea unor soluţii la probleme pe care le vedem cu toţii că sunt din ce în ce mai complexe sunt, cred eu, mult mai importante acum. Etichetele doctrinare cu greu pot fi aplicate programelor de guvernare cu care liderii politici se prezintă în fata alegătorilor. De cele mai multe ori ele sunt un amestec încropit în baza unor sondaje de opinie. Până la urmă, de ce să nu credem că un program de guvernare sau o anumită politică nu pot fi formulate după aplicarea unui test de piaţă? Vedem în toată media occidentală cât de apropiaţi sunt politicienii de mass media, o mass media care poate prelua şi răspândi foarte uşor aşa zisul “mesaj al schimbării” promovat de un politician sau altul. Strategiile de marketing sunt aceleaşi, doar că produsul  e o politică iar votantul un consumator de politică. 

 

Cât despre politicanul român ca “politician de profesie”, cred că şi în cazul ăsta vom găsi asemănări, şi nu diferenţe, prin comparaţie cu occidentul. Poate Italia nu e cel mai bun exemplu, dar şi aici intrarea în politică se face ca în oricare altă profesie, reglajul fiind operat din interior. În nume propriu sau în numele grupului, politicienii încearcă să se protejeze de intrunziunile sau ameninţările exterioare. Şi aici, ca şi în alte ţări, e din ce în mai evident că liderul este cel care aduce partidul la putere, şi nu invers. Asta ar trebui să spună multe în contextul dezbaterilor actuale din România din jurul anumitor lideri politici. Poate ar trebui să ne uităm mai puţin la politicienii români că la “răţuştele urâte” ale politicii europene/globale. Cred că modul de a face politică în România de azi se înscrie în nişte coordonate mult mai largi şi nu ar trebui să mai căutăm şi să blamăm tot timpul “specificul naţional”. Fisuri în idealul democratic sunt peste tot, erori de practică la fel. Activismul acesta negativ, prin exprimarea constantă de nemulțumiri şi prin învinuiri repetate, face foarte mult rău vieţii politice în România. 

 

Giani Huci,

coordonator PSD Italia