”Cei ce au misiunea de a reprezenta vocea, opiniile şi perspectivele cetăţenilor români din diaspora am putea spune că oferă prin discursul, acţiunea şi poziţionarea în numele lor un fel de asistență politică. Această asistență politică pe care românii din diaspora o vor “contracta” prin votul la alegerile parlamentare din toamnă anului acesta va genera o relaţie cu o durată de 4 ani în care, în mod ideal, voinţa lor se va vedea întrupată în nişte reprezentanţi cu vederi bine informate şi conturate asupra realităţilor româneşti şi europene deopotrivă, şi cu o oarecare viziunea în gestionarea problemelor şi necesităţilor ce se degaja de aici.
Dacă nu ar fi îngrijorător, ar fi de-a dreptul halucinant modul în care sunt selectate de către politicienii români, dintr-un cadru foarte complex, dinamic şi presant de probleme, tocmai acelea care nu dau seama de vreun interes deosebit faţă de realităţile politice, sociale şi economice actuale. Impresia care se degaja din acest spectacol pus în scena doar de dragul jocului şi ignorând complet audiența este aceea că realităţilor actuale li se răspunde doar cu iluzii. Promisiunile electorale ale celor ce intenţionează să-şi depună candidura pentru a reprezenta românii din diaspora îşi au şi ele, împreună cu purtătorii lor, un loc bine delimitat în acest tablou de trucuri ieftine. Tocmai de aceea, dacă ar fi să imaginăm un decupaj al acestor realităţi cu adevărat importante la nivel mai amplu, am vedea cât de relevant este nu numai să votezi la alegerile care vor urma dar şi să încerci să reflectezi mai mult la alegerea pe care urmează să o faci şi la consecinţele ei.
La ora actuală Europa cunoaşte noi forme de prejudecăţi, o mare varietate de forme de mobilitate şi super-diversitate, dar şi o foarte puternică criză economică şi poate în acest context o tendinţă de a exagera sau supradimensiona unele aspecte de ordin social sau economic. La nivel de supradimensionare, un exemplu relevant este cel al presei italiene care pe fondul crizei economice şi al evenimentelor politice interne a mărit în mod constant cifra romanilor prezenţi în Italia pentru a inocula un sentiment de frică/ameninţare, deci a intervenit asupra realităţii modificând-o sistematic şi compromiţător pentru cei în discuţie. Efectele sunt cu atât mai grave cu cât o parte din tratamentele discriminatorii la adresa muncitorilor romani din Italia sunt chiar consecinţă acestor amble campanii pline de elemente negative care în cele din urmă ajung să modeleze politicile publice în arii precum muncă sau securitatea, deci zone cruciale pentru romanii prezenţi în peninsulă.
În prezent este evident că nu doar o parte din cetăţenii italieni ataşează semnificaţii negative migraţiei, însă indiferent de cine gândeşte şi acţionează în termenii agresivităţii, este clar că reduce o bună parte a problemei la nişte înţelesuri economice mai ales în contexul crizei, emigranţii fiind nişte “deviaţi”, nişte “săraci”. Cred că în acest context se naşte o dublă imagine a românilor – una care este subiectul manipulărilor şi în care romanii trebuie să facă faţă “toleranţei” co-cetățenilor europeni fie ei indivizi sau autorităţi, şi alta în care regăsim un individ care îşi sacrifica libertatea şi egalitatea, muncind în condiţii precare, fără drepturi la angajare, suportând tratamente inegale sau, cum este cazul femeilor, abuzuri de natură sexuală, deci îndeplinind condiţiile exploatării. Iar în tot acest timp emigrantul roman pune preţ şi a fost motivat în toată această călătorie în timp şi spaţiu de acele elemente care i-au lipsit cu desăvârşire în ţara sau au fost prezente în procent foarte mic, elemente care au făcut obiectul unor anumite experienţe personale, şi care ţin de siguranţă economică şi socială, de familie, de o anumită bunăstare. Cred că în acest context necesităţile românilor din Italia indica către mai multă interacţiune socială, către o mai mare valorizare a diferenţelor şi nu doar o toleranţă sterilă, ci către mai multă acceptare şi politici mai concrete din partea statului. Chestiunile care sunt stringente la ora actuală ţin deci de probleme grave de rasism, de exploatare în muncă, de abuzuri ale femeilor, de lipsa asistenţei sociale. Mă întreb, cine mai poate crede la ora actuală, că toate aceste chestiuni pot fi rezolvate prin intenţii bune şi cuvinte mari., aşa cum naiv credea un domn din diaspora românească din Italia atunci când îşi anunţa candidatura pentru un post de deputat pe diaspora. Un gest nobil desigur să vrei să faci o donaţie în sprijinul culturii. Un afront direct la adresa aceleaşi culturi să crezi că salariul de deputat pe o lună poate sprijini proiecte culturale de amploare. Sau poate dacă luăm ca referinţă amploarea culturii domnului în cauză atunci am putea să începem a înţelege mai bine dimensiunile infime la care se raportează dumnealui. Realităţile actuale nu mai pot suporta iluzii. Deci să nu ne iluzionam că putem să fim asistaţi politic de nişte călători fără vreun reper sau vreo direcţie.”
Giani Huci, Milano