Camelia Morda Baciu a venit în Italia în urmă cu 20 de ani și a lucrat în turism, stabilindu-se în provincia Roma.
Anul trecut și-a descoperit talentul de scriitoare și poetă și a reușit deja să publice trei volume, având în lucru un nou roman și un alt volum în versuri.
Este membră a „Cenaclului de la Roma” – societatea literară a românilor din capitala Italiei și în curând va deveni membră a „FUIS” – Federazione Unitaria Italiana Scrittori.
„Anul trecut am debutat în literatură cu trei volume.”Drama dezrădăcinării”, un volum de poezii pe tema emigrării, scris din dor de meleagurile natale.
A urmat un volum de proză scurtă umoristică, cu fapte reale din trecut, din România, mai ales de dinainte de 1989, „Povești de pe la noi”.
Și apoi romanul autobiografic „De ce eu?”, tradus și în italiană „Perché a me?”, unde cuprind 11 ani din viața mea, în care am luptat cu depresia.”
Extraordinar este faptul că aceste creații nu sunt limitate la publicul românesc. Camelia Morda Baciu le-a tradus în italiană, un omagiu adus limbii și țării în care trăiește.
Iată trei poezii în limba română, cu traducerea în limba italiană, semnate de Camelia Morda Baciu.
Actrița din afara scenei
Ascult tăcerea surdă, ce mă cuprinde-ncet.
Un strigăt dinăuntru îmi bubuie în piept.
Tristețea mă împresoară, mă mistuie sălbatic.
Mă simt eroul piesei dintr-un decor dramatic.
Voiam să fiu actriță, de comedie, poate.
Un personaj hilar, ce zâmbet vrea să poarte.
Dar planul de scenariu mi-a dat un rol divers:
De o paiață tristă pierdută-n univers.
Îmbrățișez cu gândul o inimă pustie,
Închisă, ferecată, ce nu vrea ca să știe
Că cineva, departe, în neputința sa,
Încearcă-n disperare, un ajutor să-i dea.
Ciocnesc timid la poartă, am fruntea aplecată,
Dar în zadar mă chinui, rămâne încuiată.
Mă târâi, rup genunchii și coatele mă dor,
Cu toată disperarea chem forța-n ajutor.
Cu pumnii strânși m-apropiu de poartă și lovesc.
Am mintea tulburată, nu pot să mai gândesc.
Aș vrea să sparg, să intru, să văd realitatea,
Căci dincolo de poartă, există libertatea.
Bat zile-ntregi de-a rândul, dar totul în zadar.
Poarta rămâne-nchisă, rămân un solitar.
Mă-ntorc pe scena goală,văd sala-ntunecoasă.
Actrița figurantă ia drumul către casă.
(Din romanul autobiografic „De ce eu?” – Camelia Baciu)
L’attrice fuori scena
Ascolto il sordo silenzio, che mi avvolge lento.
Un urlo interno, mi esplode nel petto.
La tristezza mi copre, mi consuma selvaggia.
Mi sento come l’eroe di un’opera tragica.
Un’attrice comica, probabilmente, volevo diventare.
Un personaggio buffo, che il sorriso vuole indossare.
Invece, il copione, mi ha dato un ruolo diverso:
Quello di un pagliaccio triste, perso nell’universo.
Col pensiero abbraccio un’anima deserta,
Rinchiusa, imprigionata, che a sapere non tenta
Che qualcuno, in lontananza, incapacitato,
A prestarle aiuto, prova disperato.
Busso, timida, alla porta, ho la fronte piegata,
Ma, invano mi sforzo, rimane bloccata.
Striscio, sbatto le ginocchia e i gomiti dolenti,
Con tutta l’angoscia, chiamo assistenti.
Con i pugni stretti mi avvicino alla porta e colpisco.
Ho la mente torbida, a pensare più non riesco.
Vorrei spaccarla, entrare, vedere la realtà,
Perché, al di la della porta, esiste liberta.
Busso giorni di fila, ma, tutto sprecato.
La porta rimane chiusa, rimango isolato.
Torno sul palco vuoto, guardo il teatro tenebroso,
Attrice da comparsa, verso casa riprende il corso.
(Dal romanzo autobiografico „Perché a me?” – Camelia Baciu)
Odă iubirii
Suntem făcuți ca să iubim,
Să dăm din noi ce-avem mai sfânt,
Tot ce-i frumos și ce-i sublim,
Pe-altarul vieții, pe pământ.
Lăsați iubirea să vibreze,
Să vă cuprindă-n gheara ei,
Păstrați trăiri și vise treze,
Sperați la pace, cu temei!
Descătușați din lanțuri gândul
Că ați rămas orfani în suflet!
La fiecare-i vine rândul,
Pe buze să-i răsară-un zâmbet.
Zâmbiți la soare și la lună,
Cu mintea să petreceți zarea!
Sfidați și ploaie și furtună,
Din curcubeu luați culoarea!
Deschideți brațe-ncrucișate,
Ce-n timp au amorțit de dor!
Și inimile-nfricoșate
Ce zi de zi se sting și mor.
Dansați pe-acorduri de chitară,
Sau de-un pian cu coada lungă!
Citiți ceva în prag de seară,
Așteptând somnul să vă-ncingă!
Ținând în brațe strâns la piept,
Iubirea voastră pătimașă,
Dați sentimentului accept
Și beatitudinea părtașă!
Uitați pe masă-un trandafir,
Lângă o ceașcă de cafea,
Adăugați un suvenir
Pe-un șervețel de catifea!
Nu vă zgârciți la două rânduri,
De vă e greu să le rostiți!
Alegeți ce-i frumos din gânduri
Și din trăiri de-ndrăgostiți!
Împărtășiți luând de mână
Tot ce ‘năuntru vă răzbate!
Rugați-vă ca să rămână,
Nu doar cuvinte, ci și fapte!
(Din romanul autobiografic „De ce eu?” – Camelia Baciu)
Inno all’amore
Siamo fatti per amare,
Ciò di più sacro donare,
Tutto ciò ch’è bello e trascendentale,
Su questo mondo, della vita l’altare.
Lasciate vibrare l’amore,
Che vi afferri nei suoi artigli.
Mantenete viva la memoria e i sogni,
Alla pace, sperate, con ardore!
Svincolate il pensiero dalle catene
Che siete rimasti orfani nell’animo!
A ognuno il turno viene,
Che gli sorga, sulle labbra, un sorriso.
Sorridete alla luna e al sole,
Trascorrete l’orizzonte col pensiero!
Sfidate sia la pioggia che il ciclone,
Traete il colore dell’arcobaleno!
Aprite le braccia ibride,
Che di nostalgia si sono intorpidite!
E le anime impaurite,
Che giorno dopo giorno si spengono, sfinite.
Ballate sugli accordi di chitarra,
O di un pianoforte!
Leggete qualcosa la sera,
Mentre il sonno vi scalda la sorte!
Tenete in braccio, stretto al petto,
Il vostro amore impetuoso,
Accettate il sentimento
E il complice l’appagamento!
Lasciate una rosa sul tavolino,
Accanto, il caffè in una coppetta,
Aggiungete un ricordino
Su una vellutata tovaglietta!
Non limitatevi ai due versi,
Se pronunciarlo è complicato!
Scegliete il buono nei pensieri
E nelle emozioni dell’innamorato!
Condivide, tenendo per mano,
Quel che dentro vi si impone!
Pregate finché rimangono
Fatti, non solo illusione!
(Dal romanzo autobiografico „Perché a me?” – Camelia Baciu)
Pescărușul rănit
Cu vântul biciuindu-mi fața
Și soarele-n obraji bătând,
Cand zarea își ridică ceața,
Cu pașii mei pe mal călcând,
Zăresc ascuns între nisipuri,
Un pescăruș singur și trist,
Ceilalți prieteni stând în grupuri
Pe-al mării val acordeonist.
Cu-aripa obosită-și strânge
Firavul trup lipit de scoici.
Cu ciocul pieptul lui își frânge,
Negând esența unor stoici.
Cu mâna tremurând ating
Penajul umed, înghețat.
Și-n ochii lui, privind, disting
Durerea-n zâmbetu-i forțat.
Un picioruș inert atârnă
Învinețit, umflat și rupt,
Pare căzut de pe o bârnă,
Oprit din zboru-i neîntrerupt.
Neputincioasă-i mângâi gâtul,
Din ochi o lacrimă îmi cade.
Îi spun: „Adio, acrobatul!”.
Simt pulsu-n palme cum îi scade.
Refuz s-accept că-n Univers
Există legea despărțirii.
În minte îi dedic un vers
Sperând magia-nsuflețirii.
(Din romanul autobiografic „De ce eu?” – Camelia Baciu)
Il gabbiano ferito
Con il vento che mi frusta il volto
E il sole le guance colpendo,
Quando la nebbia si solleva in alto,
Con i miei passi la riva premendo.
Intravedo sulla spiaggia isolato,
Un solo e lugubre gabbiano.
Gli altri amici stanno a un lato
Sopra le onde armoniche dell’oceano.
Con l’ala stanca si fascia
Il fragile corpo saldato allo scoglio.
Con il becco, il proprio petto schiaccia,
Negando l’essenza di alcun stoico.
Con la mano tremando tocco,
Il piumaggio umido, ghiacciato.
E nei suoi occhi, guardando, noto
Il dolore, nel sorriso, e forzato.
Un piedino inerte e appeso
Contuso, gonfio e rotto,
Sembra caduto da un tetto scosceso,
Durante il suo volo ininterrotto.
Gli accarezzo il collo sguarnita,
Dagli occhi una lacrima mi cade.
Gli dico: „Adio, acrobata!”.
Sentendo come il polso gli scade
Rifiuto di accettare che nell’Universo
Esiste la legge della separazione.
Col pensiero gli dedico un verso
Sperando nella magia dell’animazione.
(Dal romanzo autobiografico „Perché a me?” – Camelia Baciu)
