Anghelina Ionica a povestită sub formă de scrisoare deschisă ce a însemnat 20 de Italia pentru a obține un trai mai bun pentru ea și familia ei. ”Migrarea în sine e o dramă ce se termină foarte rar în sfârșit fericit. De aia se și numește dramă. E actuala dramă a societății românești, în special a părții sale mai sărace, Moldova”, scrie ea la un moment dat în scrisoarea publicată de ziaruldeiasi.ro.
”Am plecat, am fost, am venit”
”Sunt multe momente în viață pe care le treci, unele cu ușurință, multe cu bine, altele cu un preţ mare. Plecarea din țară și revenirea în țară sunt momente din acelea ce provoacă daune iremediabile. Voi spune despre plecarea mea din țară și despre întoarcerea în România după douăzeci de ani de muncă în Italia.
Plecarea pentru mine a fost dureroasă pentru că am lăsat acasă doi copii singuri din care unul minor și pe mama mea bolnavă. La plecare, la început, totul părea frumos, totul arăta pozitiv. Asta din mai multe motive: faptul că în afară totul este altfel, gândul că voi munci și că voi avea bani să trimit acasă, apoi condițiile de viață bune din Occident, cu lumea mereu disponibilă, civilizată, curățenia din jur și – în fine – o mulțime de speranțe. Să migrez m-a ajutat să ating unele realizări personale cum ar fi: îmbrățișarea reală a unei alte culturi, învățarea altei limbi, scris și vorbit. Apoi mi-am făcut noi relații, am avut realizări economice, ai mei copii au făcut școli înalte, ei având în prezent o viață de succes și așa mai departe.
Se trece cu timpul la o altă fază a vieții de migrant, în care nu mai ajunge să ai niște bani în plus ci încep să te apese întrebări precum „cine sunt eu, ce fac și unde-mi este locul”. Pe măsură ce vremea trece, entuziasmul scade pentru că începe să apese responsabilitatea pe care o ai, atât pentru sine cât și pentru cei de-acasă.
Între timp deveneau din ce în ce mai apăsătoare consecințele părăsirii țării. Enumăr câteva, cu mențiunea că le văd și la alții care au fost în situația mea. Răcirea relațiilor umane, pierderea părinților care mor singuri în țară (la mine pierderea mamei) precum și acel sentiment de dezrădăcinare pe care l-am simțit ulterior, au fost în toți acești ani tot atâtea tensiuni care s-au acumulat punând în umbră avantajele migrării în Occident. Am înțeles acum, la șaptezeci de ani, că relația umană este cea care contează, mai presus de orice.
Întoarcerea acasă a fost tulburătoare, a fost un eșec teribil. În primul rând, trebuie spus clar că eu însumi nu mai sunt cea care a plecat. Probabil și asta contează. Pe de altă parte, odată întoarsă în România mă simt o străină, mă simt privită, de neamuri, de vecini, toţi se uită la mine ca la o venetică, ca la cineva care a venit și care trebuie tolerat. Cam aşa mă simțeam şi în Italia.
Apoi, nu pot înțelege de ce condițiile de trai aici în România sunt mai rele decât cele pe care le-am lăsat. Notez câteva lucruri strigătoare la cer. Viața publică, începând de la sănătate, şcoală, transport, servicii e de nesuportat, încât de multe ori îmi vine în gând să plec în lumea largă, să nu mai văd atâta birocrație peste tot, atâta nepăsare în jur, atâtea nelegiuiri.
Trebuie adăugat că, din păcate, mulți dintre noi, cei plecați, nu am devenit ceea ce ne-am dorit acolo în străinătate; migrarea în sine e o dramă ce se termină foarte rar în sfârșit fericit. De aia se și numește dramă. E actuala dramă a societății românești, în special a părții sale mai sărace, Moldova.
Mulți dintre cei reveniți acasă, în România, cu banii strânşi prin umilinţă şi sudoare nu au reușit să construiască mare lucru din cauza birocrației, a taxelor mari şi au pierdut toată agoniseala sau mare parte. Ca să înțelegi toate acestea trebuie mai întâi să faci curățenie în suflet și în minte, să pricepi că e un fenomen nou și că trebuie acceptat. Nu toţi reuşim. De fapt, foarte puține persoane reușesc să-și păstreze echilibrul și să rămână sobre. În schimb s-au destrămat nenumărate familii, mulți copii au ajuns la case familiale, multe femei sunt internate la spitale de psihiatrie etc. apoi pe câţi bunici şi părinți i-am lăsat singuri şi fără apărare, unii sunt bolnavi, alţii au murit.
Libertatea de a ne mișca pe piaţă europeană a muncii e o factură deja scump plătită de milioanele de români împinşi peste hotare pentru o bucată de pâine, împinși de sărăcia provocată în urma prăbușirii economiei țării, de furtul şi de incompetența la cele mai înalte nivele, de nepăsarea majorităţii. Nu ştim să calculăm prea bine repercusiunile dar cred că ele vor trage în jos câteva generații bune de acum încolo”.
Înscrie-te pe pagina noastră de Facebook: GAZETA ROMÂNEASCĂ
