Publicăm mai jos, integral, un comentariu sosit pe adresa de email a redacţiei,
din partea unei cititoare, Mirela Dumitraşcu.
Am citit, în ultimele zile, numeroase articole cu aceeaşi temă: rasismul întâmpinat de românii din Italia. Lăsând la o parte interesele politice din spatele multor comentarii pe aceasta temă, căci de multe ori despre asta este vorba, îmi permit expunerea consideraţiilor mele de româncǎ pe meleaguri străine.
Ce fac ei
Da, ce fac ei, italienii? Ne folosesc ca instrument politic ori de câte ori le este mai comod sǎ ne atace pe noi, decat sǎ înfrunte adevǎratele probleme ale societǎţii. Cine a citit câte ceva din operele lui Chomsky ştie despre ce este vorba: despre aşa zisa strategie a diversiunii, cea prin care atenţia publicului este atrasǎ permanent spre informaţii nesemnificative; strategie întotdeauna susţinutǎ de tehnica creării de probleme false (în cazul de faţǎ problema criminalitǎţii perpetratǎ de români, pentru a reveni mai apoi cu solutia). La început au fost marocanii, pe urma albanezii, pentru a ajunge într-un final la români: criminalii momentului au fost întotdeauna aleşi în comunitatea strainǎ cea mai numeroasǎ din Italia. Nu sunt locuri la gradiniţe? Avem un violator român! Nu sunt locuri de muncǎ? Avem un ucigaş român! Nu sunt fonduri pentru pensii? Avem un hoţ român. Lista ar putea continua la nesfârşit, dar ceea ce relevǎ aici este faptul cǎ politca are întotdeauna nevoie de un ţap ispǎşitor pentru a-şi atinge ţelurile. În momentul de faţǎ, sau mai bine zis în ultimii ani, datoritǎ fluxului consistent de imigraţi români pe teritoriul Italiei, suntem ţapul ispǎşitor cel mai la îndemânǎ. Aici nu este vina noastrǎ. Este vorba doar de manipulare politicǎ ieftinǎ. Beppe Grillo nu ne vrea în Movimento 5 Stelle? Este un om politic ca toţi ceilalţi, în pofida afirmaţiilor strigate la orice colţ de stradǎ.
Ce facem noi
Aici povestea e mai lungǎ. Fǎrǎ sǎ cad în stereotipǎri, aş putea spune cǎ majoritatea românilor din Italia sunt oameni simpli, plecaţi de acasǎ cu speranţa de a duce un trai mai bun. Speranţǎ ce de multe ori se înfrânge de zidul crud al realitǎţii. Vorbeam despre oameni simpli, probabil cǎ termenul ce mai apropiat ar fi altul, dar substanţa nu se schimbǎ: de multe ori cei sosiţi în Italia nu au instrumentele necesare pentru a se integra şi continuǎ sǎ facǎ ceea ce au facut şi „acasǎ”, convinşi cǎ modul lor de trai este cel mai bun. Nu mǎ voi lungi în amǎnunte, amǎnunte bine cunoscute, ci voi evidenţia rezultatul: încercarea acestor oameni simpli de a-şi impune ideile în societatea în care ar trebui sa se integreze.
Un alt aspect al românului ajuns pe meleagurile Italiei e „şmecheria”. De multe ori se crede mai presus de lege, se crede de neînvins. Ce dacǎ legea spune cǎ maşina mea trebuie înmatriculatǎ în Italia dupǎ o anumitǎ perioadǎ de timp dupǎ obţinerea domiciliului italian? Mǎ duc în ţarǎ şi o trec pe numele bunicii, doar nu o sǎ le platesc lor atǎţia bani pentru asigurare, mama lor de hoţi! Cǎ doar nu mi-am luat BMW ca sǎ le dau lor bani, ci ca sǎ moara duşmanii de foc când merg cu maneaua la maxim şi geamurile fumurii deschise. Mai sunt şi români care au bunǎvoinţa sa plǎteasca totuşi o asigurare în Italia, dar daca tot au dat ataţia bani, de ce sǎ nu profite? Pǎi uite aşa, gǎsesc un conaţional şi o pun d-un accident, sǎ mai recupereze şi ei ceva banuti, ca macaronarii ǎştia i-au uscat de bani. Din pǎcate acestea sunt doar câteva exemple, lista ar putea continua iar cu uşurinţǎ…un lucru totuşi e destul de clar, aici e vina noastrǎ.
Consecinţele
Sunt sub ochii tuturor. Italianul de culturǎ medie-joasǎ se uita la noi cu urǎ. Noi strigǎm cǎ suntem discriminaţi. Asigurarile ne costǎ mai mult (practicǎ de altfel ilegalǎ), împrumuturile ne sunt refuzate, anumite locuri de muncǎ ni se par imposibil de obţinut, muncim la negru şi înjurǎm printre dinţi de fiecare datǎ când salariul se lasǎ aşteptat. Trǎim cu iluzia cǎ „acasǎ” era mai bine, dar nu facem nimic pentru a schimba situaţia. Ne huiduim între noi, pe cei care s-au integrat îi acuzǎm de trǎdare şi continuǎm fiecare pe drumul nostru, pe cei care au nevoie de ajutor îi ignorǎm, atunci când ni se face o nedreptate lǎsǎm capul jos şi mergem mai departe, atunci când suntem sfǎtuiţi nu stim sǎ ascultǎm.
Ce putem face
De unde sǎ încep? De la faptul cǎ puterea stǎ în informaţie? Sau de la respect? Doar respectându-ne pe noi înşine vom reuşi sǎ ne facem respectaţi. Avem copii? Sǎ investim în educaţia lor şi sǎ nu-i luǎm peste picior atunci când vor veni de la şcoalǎ şi ne vor explica aspecte pe vrem sǎ le ignorǎm, în ei stǎ imaginea noastrǎ de mâine. Avem o culturǎ frumoasǎ? Pǎi hai sǎ o valorizǎm, nu sǎ spunem cǎ Guţǎ în România e ca Gigi D’Alessio în Italia. Anumite lucruri ne depǎşesc? Sǎ cerem informaţii celor care ştiu mai multe decât noi, sǎ ieşim din mentalitatea de „eu sunt cel mai tare”, sǎ ieşim din mentalitatea cǎ suntem cei mai buni. Nu suntem cei mai buni…dar nici cei mai rǎi! Lucrurile se pot schimba, trebuie doar sa vrem. Cu sacrificiu, cu rǎbdare, cu bunǎvointǎ, cu exemple de bunǎ purtare…schimbarea de mentalitate e costisitoare, dar de ce sǎ nu încercam?
Într-un final
Mai mult de atât nu am putut sǎ scriu, de spus n-am spus decât puţin. Cuvinte dure cele de mai sus…dar de ce sǎ ne ascundem? Plânsul de milǎ fǎrǎ acţiuni concrete e steril, dǎunǎtor. Doar atunci când vom înceta sǎ ne mai plângem de milǎ, şi vom redescoperi cǎ avem totuşi capacitatea de a face ceva, vom reuşi sǎ ducem o viaţǎ mai seninǎ. Chiar şi pe meleaguri strǎine.
A. Mirela Dumitraşcu
