Am crescut prin anii ‘60, când ecourile celui de al doilea război mondial erau încă foarte vii. Mergeam cu tata prin pădure și el îmi arăta tranșee crescute cu iarbă, și locul unde săriseră în aer doi copii ai unei rude de-a noastre care se jucau cu un obuz, și schije înfipte în copaci. Mă jucam de-a războiul, de-a rușii și nemții, cu o țeavă de mitralieră adevărată, găsită undeva la râpă, îi ajustasem un pat de pușcă de lemn și o funiuță în loc de curea.
Veneau la noi în casă veterani care ajunseseră până la Berlin sau foști soldați ai armatei române care luptaseră la Odessa. Bunelul meu dinspre mama fusese contuzionat de explozia unei bombe, adusese din Germania, ca trofeu de război, o mică cuvertură brodată pentru perne și amintirea beciurilor nemțești pline de conserve. Prin sat vedeam des oameni fără un picior sau fără o mână.
Războiul îmi părea depărtat, dar trecuseră de la sfârșitul lui doar 20-25 de ani. Nu aș fi crezut ca după alți 40 de ani acel război să rămână atât de viu, să stârnească atâtea discuții. Dar așa este. În fiecare an în Moldova, de 9 mai, se încing spiritele. Este sau nu este războiul nostru, am fost învingători ori trebuie să ne considerăm învinși? E greu să răspunzi în mod univoc la aceste întrebări.
Mai ales atunci când Ziua Victoriei este instrumentalizată în scopul propagandei imperialiste rusești ori reprezintă cenușă de tras la turta revanșismului rusesc din Republica Moldova. Ar fi înțelept ca problema zilei de 9 mai să fie lăsată la discreția fiecăruia, iar statul să nu se amestece. Dar nu se întâmplă așa, din păcate.
La Chișinău au avut loc comemorări oficiale, Președintele Timofti și prim-ministrul interimar Leancă au rostit discursuri oficiale. Iar în Piața Marii Adunări Naționale a avut loc un mare concert al artiștilor ruși Iosif Kobzon și Lev Leșcenko. Aclamați și aplaudați, aceștia au interpretat cântece despre război. La concert a fost prezent și oficialul rus Rogozin, care a rostit o cuvântare în care a subliniat că Moldova are mult mai multe lucruri în comun cu Estul decât cu Vestul.
Partida națională a văzut concertul și vizita lui Rogozin ca pe o ofensă, au fost și proteste publice. Timofti și Leancă au fost criticați pentru lipsa de nuanțare a cuvântărilor rostite, insipide și aproape în stil sovietic… Nu sunt multe de zis cu privire la tristele spectacole legate de Unire și de Ziua Victoriei, care se repetă la Chișinău cu regularitatea unui anotimp. Dar de multe ori e foarte interesant cum privesc chiar rușii, cei de la Moscova, la propriul lor război.
Pe lângă punctul de vedere oficial, sovietic și imperialist în esența sa, există interpretări foarte neortodoxe. Am citit de exemplu ce spune Iulia Latânina despre acest război la postul de radio “Eho Moscvî”. URSS a pierdut în primele luni ale războiului 15 mii de tancuri, 10 mii de avioane, 67 de mii de tunuri și aruncătoare de mine și milioane de soldați. Această colosală înfrângere e aproape inexplicabilă când te gândești că tehnica sovietică era mult mai bună decât cea germană și mult mai multă.
Latânina își explică situația nu numai prin anterioara decapitare a armatei sovietice în timpul epurărilor staliniste, nu numai prin “lovitura prin surprindere” a inamicului, ci mai ales prin demoralizarea soldatului sovietic, care nu dorea să apere un regim totalitar inuman. O altă explicație ar fi faptul că Stalin nu s-a pregătit niciodată de un război de apărare, ci de invazia Occidentului, el nu credea că Hitler poate fi așa de prost să-l atace când știa câte tancuri și avioane are. Strategia sovietică de război sa bazat pe teroare – teroarea batalioanelor de baraj care deschideau focul de la spate asupra propriilor soldați dacă aceștia încercau să se retragă; și pe număr – dușmanul era acoperit practic cu cadavre.
La Rjev rușii atacau zi la zi, la baionetă, pozițiile întărite ale nemților, care masacrau batalion după batalion cu tunurile și mitralierele. Se zice că în acele atacuri absurde au pierit 2 milioane de oameni, o cifră incredibilă. Tot astfel, pentru a demina câmpurile de mine rușii nu-și făceau probleme, trimiteau la atac regimentele și făceau să explodeze astfel minele. Stalin ar fi dorit special ca armata să fie înnoită sută la sută, pentru ca să nu aibă mai pe urmă mari probleme cu oamenii căliți în lupte, care știau foarte bine toate ticăloșiile birocrației militare.
În 1944 pierderile armatei roșii pe câmpul de luptă sunt de 6,5 milioane de oameni, pentru cucerirea Berlinului mureau zilnic în luptă câte 15 mii de oameni. Ceea ce te îngrozește din felul cum a dus Stalin războiul, nu sunt greșelile sale care au dus la atâtea pierderi, ci faptul că el a masacrat poporul sovietic, floarea poporului rus, în mod conștient, zice Latânina.
Autoarea o fi având dreptate. Nu este ea singura care spune aceste lucruri. Despre batalioanele de baraj auzisem din copilărie, despre rușii care atacau sub focul încrucișat al mitra – lierelor românești îmi spunea și moș Iacob, vecinul meu. “Căsăpeam un val de ruși, dar peste puțin timp venea peste noi altul. Apoi al treilea…” Moș Iacob a făcut ani lungi de lagăr în nordul Rusiei, la tăiat pădure…
Aceste și alte lucruri despre război le-am povestit sâmbătă seara, la cină, fiicei mele și prietenului ei, veniți la noi în ospeție de la Iași. Iar duminică dimineața ne-am urcat în mașină și ne-am dus să vedem abația Montecassino. Abia ajunși, ne-a prins o teribilă ploaie torențială. Boabe mari de grindină loveau în parbrizul mașinii. Bine că nu suntem în 1944, am zis. De altfel ar cădea peste noi nu grindina, ci bombele anglo-americane!
Victor Druță