Ucraina: linia frontului trece şi prin Italia: Olga şi Lena s-au certat

Victor Druţă

Prietenele soţiei mele s-au certat. Pentru că prietenele soţiei mele sunt ucrainence. Dar una e „zapadenka”, din Ucraina de Vest, alta e din Mariupol, port la Marea Azov, în Răsărit. Lena, răsăriteanca, s-a dus la Olga s-o vadă, să mai stea de vorbă.

Cele trei prietene, anul trecut

Întâmplător, a atins subiectul tulburărilor din Ucraina, fiind proaspăt întoarsă de la Mariupol, unde s-au petrecut diferite ciocniri ale filoruşilor cu autorităţile.

Ei bine, de la o nimica toată, Olga a izbucnit. A înjurat-o pe Lena, i-a pomenit despre marea foame din anii 30, de parcă nu Stalin, dar Lena în persoană ar fi organizat-o.

I-a promis că o să-şi îndemne feciorii să meargă la luptă contra „caţapilor”, după cum îi poreclesc ucrainenii pe ruşi, ca să-i nimicească pe toţi.

În fine, Olga a ameninţat-o pe Lena şi a dat-o afară din casă. Şi Lena s-a plâns soţiei mele.

Cele trei prietene se cunosc de mult, de pe când erau proaspăt venite în Italia şi lucrau ca „badante”. În vremurile celea, care par azi aşa depărtate, au îndurat multe greutăţi.

Dar exista între ele o prietenie, o solidaritate care le făcea viaţa mai frumoasă, acolo, în acel sat de munte trist, departe de casă şi de ai lor.

Se întâlneau de exemplu într-un loc convenţional unde aveau într-un ascunziş o sticlă de vodcă.

Îşi turnau doar atât cât încăpea în capacul metalic al sticlei, vorbeau apoi de una, de alta, îşi aminteau viaţa de odinioară, mai bârfeau babele de care îngrijeau.

Nu s-au certat niciodată, din contra, s-au ajutat una pe alta, s-au împrumutat cu bani.

Ei bine, acum, între fostele prietene s-a băgat politica. Olga ţine cu „banderoviştii” de la Kiev, pe când Lena vrea cu Rusia, pentru ca industria din estul Ucrainei să nu-i mai hrănească pe „fasciştii” din Vest.

Iar femeia mea face echilibristică încercând să le împace…

Fenomenul acestor certuri între ruşi şi ucraineni cred că ia amploare. Am auzit şi alţi ruşi din Italia lamentându-se că ucrainenii au devenit insuportabili. Că nu-i chip să discuţi cu ei în mod liniştit. Dar cine are dreptate?

E foarte greu să răspunzi la această întrebare.

Am întâlnit o ucraineancă din Vestul Ucrainei care refuza categoric să vorbească cu mine ruseşte, încă înainte de a fi izbucnit conflictul. O însufleţea o ură viscerală faţă de tot ce este rusesc.

Tatăl ei luptase contra sovieticilor, alături de nemţi, în al doilea război mondial. A fost arestat, a stat într-un lagăr de concentrare.

Din discuţiile mele, în italiană, cu acea femeie am înţeles că ea acceptă mai uşor fascismul şi nazismul decât comunismul sovietic. Am notat şi altceva, şi anume că lumea spirituală a acestei femei are culori etnice, preponderent rurale.

De fapt, şi sufletul tinerei naţiuni ucrainene este, cred, mai mult etnic, mai mult rural. Vestul a fost mai puţin industrializat, nu a avut o cultură urbană, dar a fost ucrainean, prin urmare anume el a şi stat la baza noii statalităţi ucrainene. Estul urbanizat, unde domină limba şi cultura de tip rusesc, mai vechi, cu o tradiţie lungă, nu au putut desigur să accepte naţionalismul ieftin al Vestului.

Nici limba ucraineană, care probabil pare un instrument mai puţin performant decât formidabila limbă rusă. E aceeaşi situaţie ca la noi în Moldova.

Pentru ruşi, în genere pentru rusofoni, limba română – mai ales româna stâlcită a basarabenilor! – e net inferioară limbii ruse. Dacă în locul românei s-ar fi găsit germana ori engleza, rusofonii din Moldova demult şi-ar fi uitat limba maternă.

Prin urmare, atât în Ucraina, cât şi în Moldova, pentru a redresa situaţia e nevoie de multă diplomaţie, bun simţ şi concomitent de reguli stricte.

Mai puţin de vorbăraie naţionalistă. Şi trebuie să avem în vedere că atitudinea conservatoare nostalgic-sovietică, pro-rusească, a zonelor industrializate se explică şi prin faptul că proletariatul în sistemul sovietic a fost mai protejat, mai privilegiat. Proletariatul sovietic nu a fost supus represiilor, ca ţărănimea.

Ucraina de Vest, săracă şi neindustrializată, a umplut Europa de emigranţi şi prin urmare e interesată să intre în Europa, nu are ce pierde. Ucraina de Est a rămas pe loc, ţinută de minele de cărbune, fabricile de armament, uzinele siderurgice. Pentru aceste industrii Europa poate fi, probabil, o adevărată ameninţare…

Dar până când noi facem aceste disertaţii politico-istorice, în Ucraina ia foc războiul civil. Statul este slab, dai ordin poliţiei să-i aresteze pe terorişti, iar poliţia trece de partea teroriştilor. Militarii luptă a lehamite şi se predau la prima ocazie filoruşilor. Primării asaltate, bănci jefuite, magazine închise, haos.

Şi atunci cetăţenii îşi formează ei singuri batalioanele. Se înarmează. Automatele Kalaşnikov se vând ca pâinea cea caldă. Şi oamenii se avântă la luptă pentru nobile idei şi idealuri.

În numele acestor idei şi idealuri, la Odessa, pe 2 mai, în cursul unor ciocniri stradale, filoruşii au fost siliţi să se retragă în Clădirea Sindicatelor. După care clădirii i s-a dat foc. În filmuleţele amatoriale se vede clar cum atacanţii strigă de bucurie când observă că flăcările izbucnesc în interiorul clădirii. Şi, pe parcursul a zeci de interminabile minute, clădirea arde, oamenii se aruncă pe ferestre în gol de la etajele superioare – şi nici urmă de poliţie, de ambulanţe, de pompieri… Când au venit, era prea târziu. Cei care au intrat mai apoi în interiorul Clădirii Sindicatelor au văzut scene care le-au făcut părul măciucă: cadavre carbonizate în pozele cele mai diverse, picioare dezgolite desfăcute indecent ori făcute jambon, umflate şi crăpate… Şi o femeie gravidă moartă sprijinită nenatural de o masă… Şi celularele, cu melodiile lor vesele, sunând în buzunarele asfixiaţilor…

Lena şi Olga, hai împăcaţi-vă. Vă rugăm frumos.