Tinerii din Italia sunt afectați de șomaj? Poate nu lipsesc locurile de muncă, ci dorința de a face ceva. Un întreprinzător din Verona a povestit pentru Corriere despre interviurile pentru muncă: «Tinerii? Se pare că nu simt problema șomajului»
«Bună seara, sun pentru a vă spune că nu pot să vin să lucrez la dumneavoastră. Ar fi trebuit să încep mâine, însă tatăl meu mi-a dăruit un apartament și voi fi ocupată să-l mobilez». Sau: «Unde ar trebui să lucrez? La un kilometru de casă? Nu, scuze, prea departe».
Se întâmplă cu adevărat, în Veneto. Situația este povestită de întreprinzătorul Cristiano Gaifa. Veronez, proprietar și fondator al lanțului de restaurante japoneze Zushi, 21 de localuri răspândite în tot nordul Italiei, dintre care șase în Veneto, în afară de viitoarele puncte la Villafranca di Verona, Roma și Miami Beach. În domeniul restaurantelor schimbarea personalului este deosebit de rapidă, interviurile pentru muncă sunt frecvente. Însă aspiranții lipsesc la apel. Patronul s-a destăinuit pe Facebook: «Dacă mai aud vorbindu-se despre șomajul tinerilor, povestesc ultimele interviuri pe care le-am avut».
Ce tip de locuri de muncă oferiți?
«Sunt pentru toate gusturile. În special ospătari și serviciu în sală. Dar și directori și directori adjuncți de restaurant. În special pentru cele nou deschise. Am un loc de muncă aici: căutăm un director adjunct, cu un salariu peste medie. Interviurile le-am făcut eu însumi».
Și cum s-au desfășurat?
«Un dezastru. Ultimele săptămâna aceasta. Trei intervievați din trei, toți șomeri, mi-au spus: ”Mă gândesc și vă spun”. Nu au telefonat în zilele următoare cum am căzut de acord. Atunci i-am sunat noi: ”Nu mulțumesc!”».
Deseori firmele impun lungi perioade de stagiatură semiplătită și poate la final nici măcar nu angajează. Nu faceți și dumneavoastră așa?
«Absolut deloc. Contractul nostru de muncă este cu salariu întreg încă din prima zi. Paisprezece plăți lunare și contribuții plătite. Trei luni pe perioadă determinată, apoi în cea mai mare parte a cazurilor pe perioadă nedeterminată. Cu toate acestea, trei din zece nici nu se prezintă».
În ce sens?
«Statistica pe care am făcut-o în ani de interviuri arată că la zece candidați care ne contactează cel puțin trei nici măcar nu vin la interviul inițial. Și nu anunță. Alaltăieri, directorul unui restaurant de-al nostru din Veneto a așteptat întreaga după-amiază: din trei programați nu a venit niciunul. Dar nu e numai asta. Problema e că tocmai italienii nu sunt interesați».
Italienii? Adică străinii sunt diferiți?
«Da. Aici e punctul dureros. Știți care este proporția dintre italieni și neitalieni? Doi la unu. La fiecare CV pe care îl primesc de la conaționali, am cel puțin două ale celorlalți».
Puteți angaja străinii, care e problema?
«Sigur. Deja facem acest lucru. Spălat de farfurii, curățenie, gestionare localuri: avem numai neitalieni. Însă sunt anumite sarcini pentru care este necesară o competență lingvistică foarte bună. Toate munci în contact cu publicul, aici avem nevoie. Dar lipsește cererea. Sau cel puțin în cazul tinerilor de circa 20 de ani. Pentru cei mai în vârstă e diferit, există cerere. Poate pentru că au o familie de întreținut, sau sunt divorțați și au un împrumut».
Care este cel mai frecvent tip de refuz pe care îl primiți?
«Nu există unul anume. În acești ani am auzit de toate felurile. Ultimul pe care l-am întâlnit, și el șomer, când i-am spus că ar fi început săptămâna viitoare, mi-a răspuns: ”Eh, dar îmi programasem o vacanță”. Cu un altul, un veronez, a mers și mai rău. Ne-a întrebat unde este restaurantul: la Borgo Trento. ”Prea departe, locuiesc la Borgo Milano”, ne-a spus. Nici măcar un kilometru distanță, înțelegeți? Unii vin la interviu cu iubita sau iubitul și trebuie să le explicăm că este un interviu privat. Și apoi e fata cu casa».
Adică?
«Cazul cel mai emblematic. La circa treizeci de ani, la prima experiență în muncă. Cu o seară înainte de a începe a sunat la restaurant: ”Îmi pare rău, nu mai vin, tata mi-a dăruit un apartament și în lunile următoare va trebui să-l mobilez”. Știți ce mă îngrijorează cel mai mult? Că dacă dau aceste răspunsuri înseamnă că încă există bogăție în spate, cea a familiei. Însă ce vor spune acești tineri fiilor lor, peste cincisprezece ani, când banii se vor fi terminat?».
