de Victor Druţă
Citisem în „Corriere della Sera” un articol uimitor despre copiii norvegieni veniţi pe lume datorită programului nazist Lebensborn, pus în acţiune de şeful SS Heinrich Himmler.
După ocuparea Norvegiei de către trupele germane în 1940, militarii germani au fost îndemnaţi să se împreuneze cu frumoasele norvegiene şi să facă copii. Înalte, blonde, cu ochii albaştri, fetele norvegiene ar fi născut nişte reprezentanţi perfecţi ai rasei ariene.
Şi aşa, treaba a fost pusă pe roate cu meticulozitate nemţească. Au fost create mai multe centre în care perechilor germano-norvegiene li se ofereau căsuţe drăgălaşe cu camere luminoase, cu pereţi vopsiţi în culori plăcute, cu flori la ferestre. Iubiţi-vă şi faceţi copii!
E drept, că acele centre nu erau decât nişte mini-lagăre înconjurate cu un gard de sârmă ghimpată, e drept că după ce tinerele femei năşteau, copiii li se luau cu forţa… Soarta acestor copii după terminarea războiului, ca de altfel şi a săracelor mame, a fost tragică. Copiii au peregrinat dintr-un orfelinat în altul, dintr-o familie în alta, trebuind să suporte un şir lung de umilinţe şi violenţe. Mamele lor au fost considerate târfe care s-au vândut nemţilor şi au trebuit să-şi ascundă cu grijă trecutul sau să se dezică pentru a doua oară de copiii pe care i-au născut atunci când aceştia, prin nu se ştie ce minune, le descopereau şi doreau să le vadă.
Când s-au maturizat, când au înţeles cine sunt şi când timpurile s-au făcut mai tolerante, mai binevoitoare, aceşti Kriegskinder, copii ai războiului şi a unor idei nebuneşti, au cerut să li se facă dreptate şi lor. Pentru că şi ei erau oameni.
Am pus în legătură această istorie cu destinul Basarabiei mele.
Cu destinul cetăţenilor ei. Da, şi noi suntem născuţi în urma unui viol. Imperiul rus ne-a ocupat în repetate rânduri. Am luptat şi murit în nişte războaie care nu erau ale noastre. Am fost masacraţi prin foame şi deportaţi. Am fost deznaţionalizaţi. Politicile imperiale ne-au adus pe glia noastră strămoşească numeroase minorităţi de străini. Şi, ca un rezultat suprem al tuturor acestor violuri ale istoriei avem astăzi statul independent Republica Moldova. Care însă, tot aşa cum au dreptul la un tratament uman copiii Lebensborn-ului, are şi ea, Republica Moldova, dreptul la o atitudine respectuoasă.
Observ însă că mulţi români ne rezervă tratamentul pe care l-au avut în Norvegia de după război copiii şi mamele Lebensborn-ului. Republica Moldova, în ideea lor, e „republica Molotova„; moldovenii sunt „maldafani” sau „moldoivani”.
Vizitatorul român al portalurilor media moldoveneşti poate fi cult şi înţelegător, poate să susţină idei progresiste, perfect europene, pentru care merită toată lauda; dar de multe ori este un rusofob şi un anticomunist înrăit.
De unde răsare şi dispreţul magistral pe care acesta îl are faţă de moldovenii cu idei de stânga, faţă de moldovenii care „strică” limba română sub influenţa limbii ruse, faţă de moldovenii care îşi doresc independenţa ţării lor Republica Moldova.
Acest român virtual nu ne doreşte pe noi basarabenii uniţi cu România, treaba asta îl cam dezgustă, vedeţi dumneavoastră, dar, aidoma unei femei care te urăşte dacă n-o admiri şi nu-i spui că e frumoasă, consideră că a nu fi unionist este o ofensă adusă României şi lui personal. Opţiunea pentru independenţă şi lipsa urii etnice faţă de populaţia rusofonă sunt calificate de către acest român virtual drept evidente manifestări ale „sindromului Stockholm„.
Basarabenii s-ar fi îndrăgostit deci de asupritorii lor, care, din contra, deducem că ar merita o ură veşnică. Iar atunci când un basarabean publică (pe vox.publika.md, de exemplu) un articol în limba rusă, românul nostru îl ia la trei parale.
Denunţ aceste atitudini, împărtăşite de altfel pe larg de chiar mulţi basarabeni de-ai noştri, ca fiind superficiale. Doar nişte oameni superficiali pot reduce complexele realităţi ale Uniunii Sovietice la două cuvinte: totalitarism, imperialism.
Doar nişte oameni superficiali pot pune semnul egalităţii dintre fascism şi comunism. Doar nişte oameni superficiali nu-şi dau seama că Republica Moldova – dacă şi-o doreşte – are dreptul să devină o naţiune civilă, naţiunea moldovenească. Ideea călăuzitoare a acestor oameni superficiali, scopul lor final este România Mare. Unitatea poporului român e mai presus de orice, ca puritatea rasei pentru Himmler. Nu contează deci conţinutul vieţii sociale, nu drepturile şi libertăţile, dar forma.
Recunosc că forma mă interesează mai puţin decât conţinutul. Dacă drepturile civile şi naţionale ale românilor moldoveni ar fi fost respectate în Uniunea Sovietică, aş fi fost un înflăcărat patriot sovietic. Pe timpul perestroikăi, moldovenii progresişti anume asta şi doreau: drepturi civile şi naţionale în URSS, pentru că nimeni nu ştia că aceasta este sortită pieirii. Atunci când chem la crearea naţiunii civice moldoveneşti, nu mă interesează forma goală a statului şi nici birocraţia statului, dar conţinutul de pace şi bună înţelegere din interiorul naţiunii civice moldoveneşti, drepturile respectate, supremaţia legii, învăţarea de către rusofoni a limbii române.
Cer deci absolut aceleaşi condiţii care, eventual, ar fi necesare şi pentru unirea cu România. Unirea însă, cu toate că o consider benefică, n-o vreau făcută de domnii Guţu, Petrencu şi Pavlicenco. Am impresia că oamenii aceştia alta nu fac decât să lupte pentru o formă goală, desconsiderând conţinuturile. Legea antidiscriminare – proaspăt exemplu – intens dezbătută în Republica Moldova actualmente, a cam fost trecută sub tăcere de aceşti promotori ai unei forme goale şi a unei memorii istorice abil manipulate.
Da, ştiu că ar fi mai bine să facem parte dintr-un stat mare şi bogat în diversitate, dar acesta nu e un lucru care poate fi făcut peste voinţa poporului. Şi atâta timp cât această voinţă, fie ea absurdă şi inexplicabilă, este independenţa, trebuie să ne îmbunătăţim viaţa în cadrul acestei independenţe, care de altfel ne oferă în acest sens toate instrumentele necesare.
De aceea îmi voi permite să-mi bat joc în mod deschis de comemorările lacrimogene şi victimiste ale diferitor ocupaţii, care nu sunt decât focuri de paie şi vorbe goale. Trebuie să ţinem minte istoria, de acord, dar aceste comemorări formale se fac a uita de nişte esenţe. Şi eu nu vreau să uit esenţele, aşa cum nu le uitau eroii Republicii Romane din 1849, care, sub focul artileriei franceze, discutau în cele mai mici amănunte proiectul Constituţiei. Da, acei eroi, Mazzini şi Garibaldi, au fost unionişti, dar au pornit nu de la lozinci goale, ci de la drepturi cetăţeneşti. Constituţia creată de ei a devenit un model pentru toată Europa.
Comentând un articol semnat de mine (Am creat Republica Moldova, acum trebuie să-i creăm pe moldoveni), cititorul Gheorghe Ţeavă se întreabă consternat „cum de un nostalgic al Uniunii Sovietice poate să publice în Gazeta Românească?”
Nu sunt nostalgic al Uniunii Sovietice, chiar dacă am vorbit cu simpatie despre poporul acelei ţări din care am făcut parte. Dar dacă veţi citi cu atenţie „Gazeta Românească”, veţi observa, poate, domnule Ţeavă, că articolele lui Sorin Cehan, ale Irenei Cara şi ale altor jurnalişti taie fără milă în carnea viciilor româneşti şi că ziarul acesta, spre onoarea celor care îl fac, nu evită nicio noutate care s- ar putea să pună într-o lumină mai puţin favorabilă neamul românesc. Întrebaţi-vă de ce. Poate de aceea că lucruri mai bune decât sinceritatea şi adevărul nu există, iar până la urmă importă nu în ce limbă vorbim, dar cât de oameni suntem. „Gazeta Românească” este un ziar bun, domnule Ţeavă.
