de Victor Druţă
Din când în când am prilejul să-l văd pe Simion, un tânăr moldovean care lucrează şi locuieşte la Roma. Un băiat simpatic, vorbăreţ. Mi-a povestit cum şi-a invitat în ospeţie părinţii, cum i-a dus cu maşina prin toată Italia şi le-a arătat sumedenie de locuri frumoase. Au văzut Roma, au văzut Veneţia. E mândru, are de lucru, i-a cumpărat soţiei maşină şi a trimis-o să înveţe la şcoala de şoferi.
Nu demult ne-am întâlnit din nou. "Felicită-mă! – mi-a zis. Mi-a născut femeia o fată!" "Bravo, să-ţi trăiască! Şi cum o cheamă?" "Erica." "Stai, dar pare-mi-se că mai aveai şi un băiat…" "A, nu, e tot fată, o cheamă Ilaria… Ei lasă că-i bun şi fată, de-ar fi sănătoasă", zice Simion, combătând tradiţionala părere de rău că un băiat e tot mai bun decât o fată. "Dar nu ştii ce beţie am tras eu zilele astea, cu fericita ocazie! Păi cumaltfel, dacă vin toţi să ne felicite! Credeam aseară că voi scăpa, când colo, pe la 11, îmi bate la uşă finul!.."
Simion e un moldovean adevărat. Vine din ţara în care se crede că marile evenimente ale vieţii trebuie să fie stropite din abundenţă cu vin şi rachiu. Din ţara în care oaspetelui i se oferă nu o ceaşcă de cafea, dar mâncare din abundenţă. Dar are două fiice care s-au născut la Roma şi care poartă nume italiene. Fiicele lui Simion vor vorbi italieneşte, limba română vor cunoaşte-o poate doar la un nivel rudimentar şi se vor cam ruşina s-o vorbească.
Sunt sigur că Simion nu-şi va face probleme din asta. Pentru că e un om sănătos la cap, nu ca majoritatea intelectualilor, nu dă importanţă la aceea cum vorbeşte şi în ce limbă vorbeşte, vorbeşte cum îi vine pe limbă, spune cuvinte româneşti, italieneşti, ruseşti – şi se face înţeles.
E foarte probabil că Simion nu-şi va trimite fiicele să studieze limba română la cursurile organizate de gardienii identităţii noastre culturale. Ori şi le va trimite dacă va vedea în ele un anume folos concret. Şi poate că e mai bine aşa. Pentru că, în felul acesta, fiicele lui Simion îşi vor servi oaspeţii cu cafea şi apă minerală. Şi se vor rupe de o civilizaţie care de multe ori te lasă mahmur.
Sveta
Şi Sveta e o moldoveancă adevărată. În Moldova a lucrat pe ambulanţă, era infirmieră calificată. Aici în Italia e badante. Am cunoscut-o în curte, unde ieşea cu bătrâna ei, bolnavă de Alzheimer. Doamne, ce mândră mi-a părut Sveta asta! Mi-a spus din start că ea nu e o proastă, cum sunt tentaţi să creadă unii, cu toate că lucrează badante. Ea a studiat, ea ştie bolile, ea e specialist. Are şi o mare înţelepciune a vieţii. Cunoaşte oamenii. De aceea îndrăzneşte să le dea şi sfaturi. Am ascultat-o cu bunăvoinţă, pentru că mi-a arătat tot timpul un respect desăvârşit. Dar o frază care a ieşit din gura Svetei m-a pus în gardă. "Italienii iştia mai au mult până când vor ajunge la inteligenţa poporului nostru." O, şi eu cred că moldovenii sunt o rasă superioară altor popoare, dar numai de aceea că nu dorm cu câinele în casă, ţin câinele afară chiar şi cu 30 de grade sub zero. Sveta însă îi trântea pe italieni la toate capitolele. Din păcate, au trântit-o şi italienii. A fost dată afară de la lucru. O fi fost neglijentă şi neprofesionistă? Nu cred. şi-au dat seama de rasismul ei ascuns? A fost prea invazivă înţelepciunea Svetei? Nu ştiu. În locul Svetei a venit o femeiuşcă din Bangladesh. Mi-a zâmbit foarte plăcut. I-am urat spor în lucru.
Viorica
Viorica a venit în Italia nu din Moldova, dar din Irlanda. Pentru că lucrase vreo trei ani în ţara aia ceţoasă. "O, atunci vorbeşti engleza la perfecţie!" "Ei, nu prea vorbesc…" "Cum adică nu vorbeşti? În trei ani trebuia s-o înveţi oricum. Comunicai cu oamenii…"
Dar Viorica este timidă, este închisă în sine, comunică cu puţine persoane. şi are o stranie pasiune: o interesează extrasimţurile, puterile supranaturale, viaţa de după moarte. A făcut studii muzicale în Moldova şi România, a studiat pianul, dar, pe cât n-ar părea de straniu, nu este atrasă de muzică. Un cunoscut italian, în a cărui casă a lucrat Viorica, mi-a spus că aceasta nu s-a apropiat niciodată de pianul lui, nu i-a cerut permisiunea să cânte ceva, măcar aşa, în joacă, pentru a face impresie. Şi e de mirare. A cânta la pian e o chestie absolut intelectuală, zicea, muzica îţi deschide sufletul, te face exuberant. Înţeleg, viaţa e dură, a trebuit să-ţi abandonezi pe un timp pasiunea, să faci munci necalificate, dar acum, când ţi se oferă ocazia, de ce să n-o prinzi din zbor?
Am încercat de mai multe ori să dezleg misterul Vioricăi. Degeaba. Am aflat adevărul abia ieri. Viorica i l-a spus soţiei mele, cu care a început să vorbească mai des. Nu i-a plăcut muzica niciodată. Dar tatăl său, care era muzicant şi cunoscut dirijor de cor, a impus-o de mică să o studieze şi să facă ore de pian. A bătut-o când nu se străduia îndeajuns. A insistat să urmeze şcoala muzicală şi să-şi facă o carieră înmuzică. Şi Viorica s-a temut să nu-l asculte… Tatăl Vioricăi a murit vara asta. Dumnezeu să-l ierte.
