Victor Druţă
Pe prietenii noştri italieni i-am invitat de Paşte la noi. Tocmai venise în vacanţă din Spania şi fiica noastră mai mică, studentă la arte. Am fi petrecut cu vin iberic si ne-am fi distrat cu ceea ce ar fi povestit fata mea despre spaniolii din Galiţia. Dar italienii ne-au refuzat. „Nu putem, mergem la mama, veniţi voi la noi.” „Va bene”, am zis eu.
Fiică-mea însă mi-a declarat că nu merge în ospeţie pentru că îi curge nasul. „Lasă că-ţi trece până mâine”. „Nu-mi mai trece!” „Ba îţi trece şi-ai să mergi, pentru că tu, cu Spania ta ai să fii în centrul atenţiei, şi-ai să aperi onoarea familiei făcând conversaţie!..” Nu vroia nici în ruptul capului, dar am insistat, că mă miram eu însumi de cât de rău pot fi cu biata fată răcită şi cu mamă-sa care o apăra. Până la urmă a fost pe-a mea. şi ne-am dus.
Am luat un coş cu flori şi vinul iberic, cum e tradiţia pe aici, să nu te duci în ospeţie cu mâna goală. Am intrat în casă, ne-am felicitat reciproc, auguri, auguri. Prietenul meu e jurnalist, soţia sa – profesoară universitară, mama ei, stăpâna casei, fostă profesoară de latină. Au două fete şcolăriţe. Ne-am aşezat la masă. Era cu noi şi îngrijitoarea bătrânei profesoare, o moldoveancă de la Ţaul.
A fost servit un antipasto din felii de pâine cu unt, presurate cu icre roşii, şi somon de Norvegia. Soţia amicului meu primise cadou cutia de icre de la un profesor rus, la o conferinţă internaţională. Nu ştia ce-s şi nici cum se mănâncă. I-am spus eu, pâine cu unt pe care se întinde un strat de icre; şi vodcă. Dar vodca desigur lipsea. Era în schimb o şampanie foarte bună.
„Pe la noi, cum vine Paştele, orice formulă de salut este înlocuită cu „Hristos a înviat!”, am dat eu cep conversaţiei. „Zici deci „Hristos a înviat” pentru 40 de zile în şir, de dimineaţă până seara. E un pic cam obositor. Mai bine în Italia. Dar am fost consternat la începutul experienţelor mele italiene când vedeam că aici, în familii, se serbează Învierea fără să fie măcar pomenit numele lui Hristos.”
Prietenul meu mi-a replicat că aici în Occident lucrurile se mai schimbă, din foarte reacţionari catolicii devin doar reacţionari, iar paştele s-a transformat într-o sărbătoare civilă, atât pentru credincioşi, cât şi pentru necredincioşi. „Pe când ortodoxia voastră se pare că a rămas neschimbată de la începuturi”. A trebuit să fiu de acord, căci nu-mi aminteam exemple de mari schimbări în cadrul bisericii noastre. „Dar, a zis soţia mea, cât de frumos e Paştele nostru când preotul sfinţeşte cu agheasmă bucatele mirenilor, în zorii zilei, cât de frumos e să ciocneşti ouă roşii! Dacă ar fi să fie pe-a voastră, ateilor şi laicilor şi emancipaţilor, viaţa ar fi foarte tristă şi nu am avea nicio sărbătoare!..”
Nu aveam nimic contra sărbătorilor. Cu atât mai mult că tocmai fusese scoasă de la cuptor o imensă tavă cu lasagna. Şi, în timp ce lasagna era tăiată şi distribuită în farfurii, eu povesteam despre mesele pascale de la noi, unde nu trebuia să lipsească rachiul, vinul, peştele afumat si marinat, vinegretul, mielul, pasca. „Hristos a înviat!”, am zis şi am ridicat cupa de şampanie. „Cu adevărat a înviat!”, au răspuns voioşi moldovenii mei, după care au repetat formula noastră pascală şi italienii.
După care eu m-am înfipt în cele opt straturi de lasagna cu carne, sos de roşii şi mozzarella, iar prietenul meu a început s-o descoase pe fiică-mea despre Spania. Fusese cândva în pelerinaj la Sant-Jago de Compostella, ştia ceva spaniolă. şi fiică-mea a povestit de cât de încântată este de bursa ei Erasmus, de orăşelul de pe ţărmul oceanului unde se află, de colegii ei veniţi din toată lumea, de carnavalul la care a participat. Vorbea într-un ciudat amestec de italiană, spaniolă şi engleză, dar se făcea înţeleasă. Mucii nu-i mai curgeau, din fericire.
Profesoara de latină, mama soţiei prietenului meu, nu prea vorbise cu noi mai înainte. şi acum s-a interesat mai ales de limba noastră, il moldavo, ce limbă e. O, atât mi-a trebuit ca să mă dezlănţui! „Nu există, signora, il moldavo, există numai il rumeno”. Şi imediat au apărut cu noi la masă Traian şi Decebal, ca martori ai istoriei noastre. Şi eu am fost imediat cuprins de frenezia mea etimologică, căci nu pot să vorbesc altfel decât cu multă pasiune despre cuvintele româneşti ca mărturii fundamentale ale trecutului nostru istoric.
„Fiţi atentă, doamnă, ziceam, noi românii, cu toate că ne-am îndepărtat cel mai tare de Roma, am conservat caracterul limbii latine poate mai bine decât voi, italienii!” Doamna m-a privit neîncrezător, ca pe unul care bate câmpii. Dar eu am urmat cu hotărâre. „Ce-aţi făcut voi cu cazurile limbii latine, le-aţi pierdut, nu-i aşa? Ei bine, aflaţi că noi avem cinci cazuri şi azi!” şi am declinat substantivul omul la singular şi plural.
Apoi m-am oprit asupra epocii colonizării Daciei. „Uitaţi-vă, cuvântul vecchio în română este bătrân. Care provine de la veteranus! înseamnă că iniţial bătrânii noştri erau veterani ai legiunilor romane. Cuvântul turmă, greggio în italiană, vine de la latinescul turma care era un detaşament de cavalerie. Cuvântul sat, paese, vine de la fossatum, şanţul de apărare în jurul castrului sau în jurul localităţii. Dar cât e de grăitor mire! Mirele român, lo sposo, era iniţial un miles romanus, adică un soldat! Ceea ce mă fascinează însă în mod deosebit este „ţărănizarea” în Dacia a unor cuvinte latine strict orăşeneşti. Pavimentum, strada orăşenească pavată, devine la noi pământ. Paniere, coşul cu care se duceau gospodinele să cumpere pâine la piaţă, devine la noi coşcogea paner, pentru culesul strugurilor!.. şi anima, sufletul, devine la noi inimă!
„Tată, grăieşte mai încet!”, mi-a şoptit fiica. „Vorbesc tare ca să mă audă şi cei din fundul clasei, ştii c-am fost învăţător.” „O să te audă mătincă şi morţii din morminte!”
A trebuit să mă relaxez puţin şi să-mi temperez entuziasmul. Astfel, i-am dat voie să vorbească şi prietenului meu care a mărturisit că provine din aristocraţia Romei antice, ceea ce m-a impresionat. „Iar noi, moldovenii, provenim din toate colţurile pământului”, a intrat în vorbă şi îngrijitoarea bătrânei profesoare. „Printre strămoşii mei, din câte ştiu, au fost şi ruşi, şi ucraineni. Şi nu m-aş mira ca, la o atentă analiză, să se descopere că îmi curge prin vine mai mult sânge slav ori tătăresc decât roman sau dac”. Am râs, am fost de acord.
În continuare am mai discutat problema Transnistriei şi am hotărât cu generozitate să-i recunoaştem independenţa. Apoi am luat în dezbatere problema Unirii. „Unirea Republicii Moldova cu România ar simplifica harta Europei şi ar reduce substanţial problemele voastre”, a zis prietenul meu, mai adăugându-mi şampanie în pahar. Am fost de acord, şi cu şampania, şi cu unirea.
Era vremea să plecăm. Sorbindu-mi cafeaua, i-am cuprins cu privirea pe toţi şi m-am gândit: Cât de multe sunt lucrurile care ne leagă pe noi, europenii! Cât de frumos este mozaicul de culturi şi popoare europene! Cât de dragă îmi e Europa!