În urmă cu zece ani numărul italienilor în sărăcie absolută, adică cei care nu-și pot permite un coș de bunuri și servicii esențiale pentru un standard de viață acceptabil, erau 1,66 milioane. Anul trecut ISTAT a numărat 4,74 milioane, un record istoric.
Față de anul precedent persoanele în stare de gravă necesitate a crescut ”numai” cu 150.000 de unități, lucru care potrivit institutului de statistică echivalează cu o ”stabilitate substanțială”.
Însă între 2006 și 2016 numărul lor a crescut cu peste 3 milioane. Nu numai: anul trecut incidența sărăciei absolute în rândul familiilor cu 3 sau mai mulți fii minori a urcat de la 18,3% în 2015 la 26,8%. Astfel a crescut de la 10,9% la 12,5%, echivalentul a 1.292.000, procentul copiilor săraci.
Anul 2006: 1,66 milioane de săraci absoluți, 6 milioane de săraci relativi, calculați observând câte sunt nucleele de doi componenți care cheltuie mai puțin decât cheltuiala medie per capita a unui singur individ.
Anul 2007: numărul săracilor absoluți sare la 1,78, al celor relativi la 6,09. Explodează criza financiară, care la scurt timp după va afecta și economia reală. În 2008 săracii absoluți au urcat la 2,1 milioane, cu un salt de 400.0000: puțin mai mult decât locuitorii unui oraș precum Bologna. Săracii relativi au crescut, de asemenea, la 6,5 milioane.
De aici până în 2012 creșterea este lentă și constantă: săracii absoluți devin 2,3 milioane în 2009, 2,47 de milioane în 2010, 2,65 în 2011, chiar 3,5 în 2012 (criza a început să secere locurile de muncă), 4,4 în 2013. Incidența sărăciei absolute asupra populației italiene a trecut prin urmare de la 2,9% în 2006 la 7,3% în 2013. În 2015 a trecut la 7,6%. În 2016 la 7,9%.
Sărăcia relativă a scăzut puțin în 2009 (6,24 milioane), apoi și în acest caz progresia a fost constantă. În 2013 indivizii în condiții de dezavantaj față de medie au ajuns la 7,8 milioane. În 2016 au atins cota de 8,46 milioane.
Riscul de a ajunge în sărăcie continuă să fie influențat foarte mult de vârstă și de poziția profesională. Din 2012, cei mai dezavantajați sunt cei mai tineri. În 2016 erau în sărăcie absolută ”numai” 3,9% dintre familiile în care persoana de referință are peste 64 de ani, în timp ce în rândul familiilor cu cap de familie de sub 35 de ani procentul ajunge la 10,4%. În ce privește munca desfășurată, încă astăzi pentru familiile în care persoana de referință este un muncitor incidența sărăciei absolute este dublă (12,6%) față de cea a familiilor în ansamblu (6,3%), la fel ca în anii precedenți.
Rămâne în schimb limitată în rândul familiilor în care persoana de referință este director, cadru și funcționar (1,5%) sau pensionar (3,7%). În plus incidența se diminuează odată cu nivelul de educație al persoanei de referință: 8,2% dacă are maxim școala elementară, 4% dacă are măcar bacalaureatul. La nivel geografic, vârful sărăciei absolute se înregistrează încă o dată în Sud: aici 8,5% dintre familii sunt în sărăcie absolută, față de o medie italiană de 6,3%.
În fața acestui scenariu, ceva pași înainte pe frontul ajutoarelor a fost făcut. Însă tot nu e suficient, potrivit asociațiilor și ONG-urilor care lucrează în acest domeniu. Este adevărat că guvernul Renzi a aprobat un proiect de lege împotriva sărăciei și în iunie consiliul de miniștri și-a dat acceptul pentru drecretul de punere în aplicare ce dă formă primei măsuri universale pentru ajutorarea nevoiașilor. Însă resursele, 1,7 miliarde care ar trebui să ajungă la două din 2018, sunt cu mult insuficiente pentru a acoperi necesitățile tuturor persoanelor în dificultate.
În prima fază numai 30% dintre familiile sărace, începând de la cele cu fii minori, vor avea acces la noul card de cumpărături cu valoarea cuprinsă între 190 și 485 de euro lunar și, în plus, la servicii sociale care ar trebui să ajute șomerii să se reinsereze în lumea muncii. Pentru a-i ajuta pe toți, Biroul Parlamentar de Buget a calculat că sunt necesare 5-7 miliarde de euro. Pentru moment lumea politică nu i-a găsit.
