Vreau să spun, înainte de a aborda tema articolului acesta, câteva cuvinte despre marea dispărută a acestei primăveri, Margaret Thatcher. Am citit cu o încântare deosebită, în presa italiană, evocarea acestei curajoase femei care a schimbat atâtea lucruri în Marea Britanie. Care a intrat în politică ca o bună gospodină în bucătărie. Care a înlăturat cu mult curaj elementele de socialism paralizant ale societății engleze.
Doamna de fier, cum o poreclise ziarul armatei sovietice „Krasnaya Zvezda”, a avut un caracter puternic și fascinant, a fost o femeie mândră și frumoasă. François Mitterrand zisese că are ochii lui Caligula și gura lui Marylin Monroe. A fost admirată, urâtă, dar și contestată. Anume pentru că am cunoscut socialismul sovietic pe pielea mea, anume pentru că văd cât parazitism există în Italia pe socoteala unui stat bun care însă trăiește pe datorie, am și admirat-o pe Maggie.
Cum a mai liberalizat! Cum a închis minele de cărbune! Cum nu s-a sinchisit să anuleze, în numele economisirilor, chiar și laptele gratuit din școli! Cum s-a răfuit cu Argentina pe insulele Falkland! Și ce i-a mai zis-o lui Gorbaciov! „Detest comunismul, dar dacă vă place, faceți cum vreți, numai țineți-vi-l acasă.” Și mă gândesc cum ar disprețui azi Thatcher hipercorectitudinea politică care bântuie și quote-le rosa!
A condus partidul conservator, dar nu a conservat nimic, a schimbat totul într-o manieră liberală, liberistă, revoluționară… Și pentru că am ajuns la liberalism, ne vom duce la un alt pol al liberalismului mondial, Republica Moldova. Pe meleagurile moldovene, unde sunt liberali chiar și câinii vagabonzi, există patru partide liberale: liberal propriu-zis, liberal-democrat, național-liberal și social-liberal.
Două din aceste partide sunt parlamentare. Dar într-o țară în care industria cam lipsește, iar agricultura e încă la pământ, esența liberalismului poate fi găsită în cuvintele „Sunt liber. Iubesc libertatea!” Adică fac ce vreau, zic ce vreau, vă trimit dracului când vreau.
Liberalismul moldovenesc are specificul său, nu ține de politici de dreapta sau de stânga în economie, nici de atitudinea față de statul social sau față de culte, față de libertățile pentru minorități, nu. Liberalismul nostru mizează pe atracția mistică a cuvântului libertate, iar în rest e o mixtură populistă pe bază de naționalism și anticomunism, dreasă oportunistic cu demagogie pro-europeană.
Faimoasa maximă liberală „Sunt liber. Iubesc libertatea!” aparține nu mai puțin faimosului lider al partidului liberal, fost Președinte interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu. Faima domnului Ghimpu a constat în glume de prost gust, în altercații cu alți politicieni, în onoruri și medalii acordate cu nemiluita și în trăsnăi cu iz naționalist.
Pe Filat, partenerul de coaliție la guvernare, Ghimpu l-a făcut între timp cu ou și cu oțet. Dar părerea sa nu a fost împărtășită și de deputații liberali din parlament, 12 la număr. Cinci dintre ei s-au declarat în mod public în dezacord cu Mihai Ghimpu și i-au cerut demisia din funcția de președinte al partidului. A urmat reacția șefului, care a mers să se răcorească la Publika tv. Acest interviu poate fi considerat o operă fundamentală pentru studierea politicianului moldovean.
Iată-l în toată splendoarea lui, baciul moldovean ajuns pe culmile amețitoare ale Olimpului politic. Iată cum îi desființează, și cu ce argumente, pe opozitorii săi, până mai ieri tovarăși de luptă pentru cauza liberală. Ion Hadârcă, definit ca om al Lucinschi, și deci om al Moscovei, este privit cu o superioară condescendență.
Cine este Hadârcă? Ia, un nenorocit poetaș, merita oleacă de respect numai de aceea că a promovat imnul „Deșteaptă-te, române!” Era vai de el înainte de a-i fi schimbat Ghimpu viața, „stătea cu biblia și cu busuiocul pe masă când era prim-vice-președinte al parlamentului”. Ghimpu l-a trezit deci din visarea de pusnic, l-a ajutat timp de 20 de ani, l-a făcut om. Și Hadârcă, să vedeți dumneavoastră, nerecunoscătorul, a încălcat sfântul principiu liberal „eu – ție, tu – mie”! Același principiu l-au încălcat și ceilalți răsculați.
Ana Guțu mai ales. I-a făcut cadou de ziua ei un colier de briliante, a stimat-o ca pe-o doamnă, iar ea, nerecunoscătoarea – să vă fie rușine, doamna Guțu! – îl trădează!
Vitalie Marinuță, ministru al Apărării, alt trădător, recomandat de cineva, a fost făcut de Ghimpu general, a și fost pedepsit pentru „niște lucruri urâte și murdare”. Dar l-am iertat! Și el, nerecunoscătorul!
Ministrul Mediului, Gheorghe Șalaru, înainte de a fi făcut om de Ghimpu, prindea muște la Cimișlia, arunca… de asta… cum se cheamă… da, pesticide! N-avea nicio legătură cu mediul!
Nerecunoscător! Valeriu Saharneanu, alt disident, a fost ajutat cu bani la postul de radio Vocea Basarabiei, nerecunoscător ș-aista!
De ceilalți nici nu mai vorbim, căutau numai să bea cafea cu coniac, să meargă la pescuit și la vânătoare. Afară! Toți afară din partidul meu!
Auto-desființat
…Și astfel, cu o sinceritate dezarmantă, nonșalant, zâmbind chiar simpatic, Mihai Ghimpu s-a dezvăluit. Și s-a auto-desființat. Pentru că principiul de bază al eticii și deontologiei sale, principiu care transpare din efuziunile sale verbale, pare să fie nu lupta pentru idealurile liberale, ci folosul personal, cariera. Astfel, tovarășii de partid și i-a ales nu după ideile lor, ci după principiul „do ut des”, te ajut și te promovez ca să-mi fii fidel.
De aici, crima cea mai gravă nu sunt ereziile ideologice, alunecarea spre stânga comunistă, de exemplu, ci ingratitudinea, infidelitatea față de capul partidului. În lumea de astăzi oportunismul și apucăturile tiranice ale politicienilor și conducătorilor de partide nu sunt un lucru rar, din contra. Dar majoritatea acestora ascund cu grijă de ochii lumii resorturile intime ale activității lor.
Pentru că știu: oportunismul, tirania, corupția nu sunt chestii simpatice. Ghimpu însă e sincer. Dar oare poate fi așa sincer un politician? Orice pasăre pe limba ei piere. Politicianul Mihai Ghimpu a avut un sfârșit grotesc. …Unde ești tu, Thatcher doamnă?
Victor Druță