Mergând prin Parcul Apeductelor (Parco Degli Acquedotti), la Roma, pronunț în mintea mea cuvinte. Sunt în limba română, de obicei. E straniu să auzi cuvintele limbii române alături de apeductele antice, dar m-am obișnuit. Iaca și socul, uite cum a înflorit. În sat la mine crește lângă râpă. Uneori îi culegeam florile și le uscam în podul casei, pentru a face un ceai considerat de leac.
Leac! Care leac?! Pe la noi toate băuturile îs de leac! Ceai de ceai, ceai de tei, de mușețel, de mintă rece! Iar cel mai de leac e vinul. Nu degeaba despre un om plesnind de sănătate se zice: „Mănâncă bine, are un pahar de vin la vreme”. O, vinul e măsura sănătății. „- Bei un pahar de vin, cumătre? – D’apoi de ce să nu beau, ce, îs bòlnav?” Bòlnav, cu accentul pe o, de ce oare?
Ah, sănătatea! Cât o prețuiesc moldovenii! „Ce e un borcan de vin de 3 litri pentru 2 femei sănătoase?” Uite și un copac de salcâm înflorit. Cum mâncam în copilărie floarea asta de salcâm, cât de dulce și bună îmi părea! și câte sarcini de salcâm am cărat de la pădure pentru iepurașii mei! A, iepurașii tăi… și ce făceai cu iepurașii tăi, îi ucideai fără milă, criminalule, și-i mâncai cu mujdei. Să știe italienii câți iepuri, iezi și gâște ai omorât tu cu mâinile tale, ți-ar lua permisul de soggiorno și te-ar arunca să putrezești la Rebibbia.
Dar poate că pentru iepuri te-ar mai ierta, dar uite pentru cățeii Mirabelei, fătați cu regularitate în fiecare primăvară și exterminați de tine fără milă pe malul râpei – nu ai avea nicio scuză. „Erano cose carini!”… Carini, cum să nu, dar nu-mi trebuiau atâția la gospodărie. Iar acela e un tei. Teiul e un copac nobil, e un copac emoționant, are o frumusețe transcedentală, dar pentru italieni e banal ca o ceapă. Pentru că italienii nu-l au pe Eminescu. „Peste capul blond al fetei zboară florile ș-o plouă…””Iară tei cu frunza lată și flori până-n pământ înspre marea-ntunecată lin se scutură de vânt…” „Să treacă lin prin vânt Atotștiutoarea, deasupra-mi teiul sfânt să-și scuture floarea…” „E-un miros de tei în crânguri, dulce-i umbra de răchiți, și sîntem atât de singuri, și atât de fericiți…”
Eminescu deci a fost acela care a creat teiul așa cum îl știm noi, cu mirosul său sublim, cu capacitatea sa estetică enormă. De aici și mierea din flori de tei poate că îmi place atât de mult. Îți place și dulceața de gutui, de ce, datorită Galbenei Gutui a lui Păunescu? Nu, pentru că bunica și mama făceau toamna dulceață de gutui și puneau în casa cea mare pe fereastră gutui care dădeau un miros plăcut, deci e o plăcere cu rădăcini în amintire.
Dar anume de aceea că nu doar eu am această amintire, o are o bună parte a poporului român, a și putut să apară poezia lui Păunescu și celebrul cântec. Pe care nu-l interpretează doar Tatiana Stepa, dar și Maria Mocanu de la Chișinău, cu vocea ei de argint… O cunoscusem pe Maria Mocanu pe vremea studenției. Oare ce mai face? Și, după cum nu mai poți rupe teiul de Eminescu, nu se rupe nici gutuia de Păunescu.
Îmi amintesc cum în septembrie 1969, când am făcut prima mea călătorie în România, am rămas uimit la Drăgănești de o stradă plantată cu gutui, cu fructe enorme pe ramuri!
Au înflorit macii. Cât de sugestive sunt florile astea, la mai multe popoare, la scriitori, poeți și artiști. La Verga și la De André. Aici în parc sugerează sângele romanilor antici, căzuți în nenumărate bătălii. Iar mie macii roșii îmi amintesc întotdeauna versurile poetului basarabean Liviu Damian: „Când macii ard pe culme cum mii de ani au ars ne strângem capu-n palme și-un dor ce-a mai rămas ne cheamă în câmpie unde-nveliți cu ploi dorm cei ce n-or să vină acasă din război…” Și-mi mai amintesc acești maci stepa cazahă unde am făcut făcut doi ani de armată sovietică, în primăvară stepa aceea devenea roșie de la mulțimea macilor înfloriți.
Dar stai, că macii îmi mai amintesc și de turtele cu mac! Ce bune erau! Bunica zdrobea macul cu pisălogul într-o piuă de lemn, îi punea și zahăr, apoi fărâma niște turte uscate bine, le uda cu apă, amesteca macul și le lăsa să se pătrundă… Aia e nalbă. E diferită de nalba moldovenească. Asta italiană crește naltă și are flori violete. A noastră e mică, cu flori albe. În copilărie mâncam colăcei de nalbă. Dar fii sigur că, dacă dai drumul la o turmă de porci moldovenești prin Parcul Apeductelor, vor savura nalba italienească cu mare plăcere, cu atât mai mult că și cuvântul nostru e foarte asemănător cu cel italian: nalbă – malva…
Oare crește nalbă și pe Insulele Malvine? Ha! Da’ tu întreabă-l pe un italian obișnuit cum se cheamă plantele care cresc la el acasă, în țara lui! Crezi că va deosebi teiul de arțar? Aș! Poate că va ști să-ți spună ce e un pin ori un brad, cu mare greutate un stejar, dar nu va recunoaște nici mort pătlagina (piantaggine), știrul (amaranto), pălămida (palamida).
Și nici nu-i trebuie, omule! Bine că recunoaște busuiocul, cicoarea, rucola. Mai încetează cu țărăniile tale. Nu ți-i suficient că ești de la țară, mai încerci să-ți dai și aere de superioritate!.. Iată că am ajuns și la mărul de pe malul râulețului. Acesta e mărul care, în fiecare primăvară când înflorește, îmi aduce aminte de versurile mele preferate din Grigore Vieru: „Sunt fericit că n-am cântat păunii, cântat-am mărul înflorit, cel rușinându-se de trupul gol al lunii…” Merg și vorbesc. Vorbesc și merg.
Victor Druță