Acum cinci ani Maria Florea era o femeie de serviciu de 45 de ani și singurul elev hunedorean care studia la frecvenţă redusă şi care trecea cu bine Bacalaureatul. Tânără bunică, la 45 de ani, după ce Maria și-a luat BAC-ul, a decis că vrea să devină profesoară de română. Şi-a promis că va face asta, însă greutăţile vieţii i-au pus visele în aşteptare. Viaţa ei se trăieşte, cumva de la sine, într-un fel de aşteptare. Acum Mari, cum îi spun apropiaţii, muncește ca îngrijitoare în Italia, însă nu vrea să renunţe la cel mai mare vis al ei: acela de-a avea o educaţie universitară.
În 2011 le-a oferit celor care o cunoşteau, dar şi celor care abia atunci aflau de ea, o lecţie pentru o viaţă întreagă: a reluat cursurile liceale și a luat BAC-ul!
Iniţial a abandonat liceul pe când avea 16 ani, dar s-a simţit cumva datoare faţă de ea însăşi, aşa că a vrut să-şi ia revanşa după trei decenii. Cu copii deja mari, hunedoreanca Maria Florea a reluat cursurile, a terminat liceul ca proiectant tehnician CAD şi a luat examenul de bacalaureat, într-una dintre cele mai dificile sesiuni, în ciuda camerelor de supraveghere, a faptului că era mamă a patru copii, ba şi tânără bunică pentru o nepoţică de trei ani. Iar în timp ce alţi elevi s-au plâns de dificultatea probelor, Maria susţine că nici măcar n-a fost chiar aşa de greu.
A vrut să termine liceul, pentru că niciunul dintre cei trei copii mai mari ai ei, deşi aveau bacalaureatul luat cu note bune, nu au vrut să meargă mai departe, la facultate. „Eu am făcut zece clase la Liceul Nr. 3, fostul liceu de construcţii din Hunedoara, secţia mecanică. A fost greu. Am fost un copil rămas orfan de tată la 13 ani. După clasa a X-a m-am căsătorit şi am stat acasă, casnică, 13 ani. Am o familie foarte frumoasă şi nu mi-a părut nicio clipă rău pentru alegerea făcută, dar când am văzut că propriii mei copii nu vor să facă studii universitare, le-am spus: «Dacă voi nu vreţi să faceţi o facultate, o să fac eu în locul vostru!»”. „Ia uite, mama: nu are nici liceul şi vrea la facultate!”, au râs copiii. Asta a înverşunat-o şi mai mult, aşa că şi-a pus în cap nu doar să termine liceul, ci şi să fie printre primii. S-a înscris la cursuri cu frecvenţă redusă la Colegiul Tehnic „Matei Corvin” din Hunedoara şi-a început să citească pe rupte: ora patru dimineaţa o prindea des cu cărţile şi caietele în braţe.
Mai mult, când au văzut că mama termină câte un an de liceu după altul, au început şi propriii ei copii să se înscrie la cursuri post-liceale de maiştri sau sanitare. Iar ea s-a înscris şi a absolvit cu nota 10 Şcoala de Maiştri, a Colegiul Tehnic „Matei Corvin” – specializarea Electronică.
„Să laşi loc de bună ziua!”
De 5 ani Maria e în Liguria, la Imperia. A plecat mai întâi doar temporar, vara, ca să mai strângă un bănuţ şi să mai achite din datorii, în condiţiile în care avea o casă grea, iar soţul îi era bolnav. A lucrat doi ani la rând la curăţenie, în turism, dar apoi a plecat definitiv ca „badantă”, adică îngrijitoare, în Imperia. A lucrat pentru vârstnici de care a avut grijă şi spune că i-a plăcut să-i respecte ca şi cum ar fi fost părinţii ei şi să lase loc de „Bună ziua”, scrie Ziarul Hunedoreanul.
Îşi aminteşte cu drag de Michele, un bătrânel simpatic căreia Maria a ajuns să-i spună „padre” (n.r. „tată”), ori de familia modestă pentru care a lucrat şi care nu uita niciodată să împartă în trei orice prăjiturică, doar ca să-i pună şi ei deoparte o bucăţică. Sunt lucrurile frumoase pe care le păstrează. Pentru că Maria recunoaşte cu vocea tremurândă că, da, desigur, la început nici ei nu i-a fost uşor. Că era o altă ţară, o altă limbă şi că, odată ajunsă acolo, pur şi simplu nu ştia de unde să-şi mai apuce viaţa. Zice că o întregă generaţie de hunedorence, de românce, şi-au sacrificat ani buni din viaţă muncind din greu, uneori chiar şi 20 de ore pe zi, doar ca să poată trimite acasă, la Hunedoara, bănuţul atât de necesar pentru supravieţuirea copiilor. Şi că e greu, teribil de greu, deşi s-a străduit şi a reuşit să se adapteze. „Avem un grup al nostru, al fetelor: ne povestim bucuriile şi necazurile, ne urăm „La mulţi ani!”, iar dacă vreuna rămâne fără muncă ne telefonăm una alteia până găsim ceva pentru ea. Deocamdată rămân, că nu am de ales. Italia e a doua mea patrie şi le mulţumesc italienilor că m-au primit. Dar aş vrea să mă întorc acasă şi… am promis că voi face facultatea. Aşa că, şi la 60 de ani dacă încep, tot o să mă înscriu la facultate!”.
CITEȘTE ȘI:
Sacrificiile româncelor/ Mihaela: “Viaţă de coşmar cu o bătrână bolnavă de Alzheimer”
“Badante” românce, exploatate în sudul Italiei/ Canicatti vs. Trento
