”Italian Job – Călătorie în inima întunecată a pieței muncii din Italia” (Italian Job – Viaggio nel cuore nero del mercato del lavoro italiano) este o carte-anchetă scrisă de Maurizio Di Fazio, apărută zilele acestea în Italia, prezentată de Il Fatto. Autorul dezvăluie lumea noilor sclavi cu loc de muncă, a celor care câțtigă salarii de lumea a treia într-o țară bogată. Și nu sunt africani sau imigranți din Europa săracă. Sunt italieni.
Există muncitori la Amazon care mută pachetele în mod „infernal, periculos pentru sănătate”. Și există „controlori” care le monitorizează productivitatea oră de oră, certându-i în public pe cei mai lenți. Există piloți Ryanair care nu au concedii de boală, forțați să zboare după câteva ore de odihnă, și există un lucrător Fca care a urinat pe el, deoarece șefii l-au împiedicat să merg la baie. Sau angajații Lidl care povestesc de rutina de schimburi suplimentare, dar neplătite, sau curierul pe bicicletă care aduce comenzile acasă, plătit la bucată, fără niciun fel de protecție în cazul în care ar fi răniți în timp ce pedalează în ploaie sau zăpadă pentru a livra pizza și sushi.
Să nu mai vorbim de operatorii de call center: „Trebuie să putem închide apelul în mai puțin de trei minute și jumătate”, spune un operator. Ei sunt protagoniștii cărâii Italian Job – călătorie în inima neagră a pieței muncii din Italia (Sperling & Kupfer)semnată de Maurizio Di Fazio, jurnalist colaborator la Il Fatto Quotidiano și a publicațiilor din grupul Espresso.
O poveste „din măruntaiele contemporane” ale unei țări în care se muncește de două, de trei ori mai mult decât înainte, „pentru a nu pierde un loc de muncă fix, și nu contează dacă salariile au scazut (…) și s-au evaporat cât ai clipi toate protecțiile și garanțiile despre care se credea că au fost dobândite pentru totdeauna”. Printre „lucrătorii de noapte și din orice zi de sărbătoare, noii operatori de logistică, curierii de livrare de bunuri și alimente pe care le cumpărăm de pe internet”, în serviciul „exclusive, dar indirecte al unor multinaționale. Mărturii ale negării drepturilor cele mai banale și fiziologice, la linia de asamblare sau la casierie, cum ar fi cel de a merge la baie „.
La Mondo Conveniența, unde deja „aproape toți sunt cu jumătate de normă”, după cum spune un angajat de vânzări. Păcat că, uneori, cei care au fracțiune de normă sunt, de asemenea, chemați să lucreze în zilele de duminică, pentru a fi trimiși acasă „după o oră sau două“ și fără ca orele suplimentare să fie luate în considerare „în sensul că pur și simplu nu vor să plătească.“ Sindicatul „este o bestie neagră. Unui coleg de-al meu, i-au promis: „Dacă pleci din sindicat, te ajutăm cu schimburile”. În sindicat au rămas puțini pentru a fi înregistrați. Nu stau mai bine nici asistentele medicale independente, lucrătorii social-sanitari care iau mai puțin de 2 euro pe oră, jurnaliștii precari la două sute de euro pe lună.
Capitolul privind supermarketurile deschise 24 de ore din 24 și centrele comerciale deschise de Paști și de Crăciun arată că orarele imposibile și disponibilitatea non-stop merg în principal în detrimentul femeilor care lucrează. „78% din demisiile validate de inspectoratul de muncă în 2016 erau femei cu copii”, reamintește Di Fazio. Care citează cazul Puglia: marea majoritate a celor 600 de femei care în perioada 2008-2016 au bătut la ușa consilierei de egalitate din Puglia, Serenella Molendini, s-au plâns că maternitatea a fost cauza de discriminări sau de concediere. „Companiile tind să clarifice lucrurile imediat: dacă aveți copii și mai ales dacă aveți de gând să aveți unul, nu sunteți un lucrătoare binevenite”. Bine ați venit în Italia noilor precari.
