Guguță, prietenul meu îndrăgit… de nevastă-mea

Recent, copiilor moldoveni din diasporă le-a fost propus un concurs: “Guguță – prietenul meu îndrăgit”. Copiii sunt îndemnați să scrie eseuri, să facă desene pe această temă. Promotorii concursului sunt Biroul Relații Interetnice al guvernului Republicii Moldova și Biblioteca Națională pentru copii “Ion Creangă” de la Chișinău, partener media fiind “Gazeta Basarabiei”, ziarul moldovenilor din Italia.

Scopul declarat al concursului este “cultivarea interesului și cunoștințelor copiilor din diasporă pentru valorile identitare ale culturii Republicii Moldova, păstrarea limbii materne, educarea dragostei de neam și Patria istorică”. O, am zis aflând noutatea. Dar parcă ar fi o inițiativă a comitetului raional al comsomolului. Miroase a educație și birocrație sovietică de departe.

Câte compuneri de astea am scris eu, “Pavel Korciaghin – eroul meu preferat”, “Nimeni nu-i uitat, nimic nu se uită”… Și apoi, fiind învățător, cât am detestat modul obraznic de a-i impune copilului dragostea pentru ceva prin titluri de compuneri care sunau ca niște sentințe fără apel: “De ce îmi iubesc patria”, “Limba română e patria mea”, “Mamă, tu ești Patria mea!” și alte prăpăstii educativ-amoroase.

Poftim încă una de aceeași teapă: “Guguță – prietenul meu îndrăgit”… Dar îi voi lăsa totuși pe copiii moldoveni din toată lumea să scrie – în loc de experiențele lor reale în mijlocul altor popoare – despre iubitul lor Guguță. Iar eu între timp voi răspunde la îndreptățita întrebare a cititorului român: Dar oare cine mai este și acest Guguță?

Guguță este una din minunile socialismului totalitar sovietic moldovenesc. E un brand cultural moldovenesc. Avem un teatru “Guguță”, o cafenea “Guguță”, bomboane “Guguță”, un tip de prăjitură “Cușma lui Guguță”. Prima navetă spațială moldovenească cred că se va numi “Guguță”, iar prima bombă atomică moldovenească va fi poate tot “Cușma lui Guguță”.

Personajul a fost creat de scriitorul Spiridon Vangheli (născut în 1932), în 1967. Guguță, eroul “Isprăvilor lui Guguță” și a altor cărți, e un copil de 6-7 ani. Locuiește în legendarul sat Trei Iezi. Lumea lui Guguță e plină de bunătate, armonie, miracole. E o lume și patriarhală, și modernă, dar din care lipsesc conflictele majore. În care există mamă, tată, școală. E un fel de paradis poetic rural. Iar nedespărțita căciulă a lui Guguță e nu numai națională, fiind de oaie și țuguiată, ci și făcătoare de minuni. Se lărgește ca să-i protejeze de frig pe Guguță și pe o colegă de școală, iar mai apoi pe toți colegii și pe tot satul. Guguță e inteligent, bun la inimă și șotios pe cât se cuvine.

Nu e un personaj dramatic sau pus în fața unor întrebări dureroase, e un copil normal. Dar are succes poate anume datorită acestui fapt. Intrând în lumea lui, cititorului nu-i rămâne decât să zâmbească și să se minuneze, savurând între timp o limbă literară frumoasă, prevăzător și educativ epurată de rusisme și urâțenii. Lansat de pe rampa literaturii sovietice multinaționale pe arena internațională, eroul lui Vangheli cunoaște un succes răsunător. Este tradus în peste 40 de limbi pe toate meridianele globului și editat în 8 milioane de exemplare.

În 1973, “Isprăvile lui Guguță” erau editate în limba rusă într-un tiraj de 1,8 milioane de exemplare. Cartea “Guguță și prietenii lui” a fost reeditată de peste 70 de ori. E surprinzător, dar nu există un scriitor de limbă română care să fi avut atâtea ediții și traduceri peste hotare, nici Eminescu. Nu e de mirare deci că 2013 este declarat în Republica Moldova “Anul lui Spiridon Vangheli”.

Moldova Sovietică – patria lui Guguță Povestea lui Guguță s-a înscris perfect în arta propagandistică a regimului sovietic, demonstrând în mod indirect că partidul comunist a creat o societate în care fericirea era posibilă. Acum e momentul să ne punem întrebarea dacă nu era chiar așa. Răspunsul pe care l-aș da eu, în ciuda celor care nu mai obosesc să vorbească de rău trecutul comunist, e că a existat o relativă bunăstare în care oamenii s-au simțit relativ bine. După unele tulburări inițiale, când fu război, foamete, colectivizare forțată și deportări, situația s-a stabilizat. Viața a devenit din an în an tot mai bună. Oamenii au căpătat un echilibru al lor.

La fel și oamenii de artă. Puterea Sovietică i-a convins. Pentru edificarea unei culturi socialiste noi au fost cheltuite resurse enorme. Și, încetul cu încetul, populația de țărani moldoveni pe care URSS-ul o moștenise de la România în 1944 a ajuns să aibă cohorte numeroase de artiști, poeți, scriitori, pictori, savanți. Teatre dramatice, teatre de operă și balet, Academie de științe, universități. Cântăreți de operă cu faimă mondială ca Maria Bieșu, scriitori ca Ion Druță, ale cărui piese erau jucate pe scenele marilor orașe sovietice și la Paris. Grupuri muzicale, cum ar fi “Contemporanul”, pe care doar stupizenia birocrației sovietice și lipsa libertății îi împiedica să aibă succesul unor Beatles.

Aș putea aminti aici și fantastica ascensiune a unei românce dintr-un sat din Ucraina, Sofia Rotaru, care a devenit o stea de cea mai mare mărime a scenei sovietice, făcându-i pe ruși să fredoneze înnebuniți și cântecele ei în limba română. În anii 60 se formează o generație de tineri creatori care vor modela energic sufletul tinerei națiuni moldovenești. E vorba în primul rând de Grigore Vieru și Spiridon Vangheli. Anume ei își asumă misiunea de a scrie pentru copii. Anume ei fac să apară faimosul abecedar de la 1970, o carte frumoasă, o operă de importanță națională.

Grigore Vieru va crea sublima “Albinuța”, o carte pentru preșcolari, pe care au sorbit-o ca pe un nectar și maturii. Iar Spiridon Vangheli a creat personajul Guguță, cu care a populat mai multe cărți frumoase. Adaptați realităților vremii și presupunând că Reichul sovietic avea să dureze o mie de ani, Vieru și Vangheli au creat pentru copiii Moldovei o atmosferă spirituală în care să poată respira și crește sănătos, în care să păstreze totodată și un fir de legătură cu trecutul părinților.

Nu le-a fost deloc ușor, a trebuit să lupte cu cenzorii supervigilenț i ai regimului, suspicioși la orice semn de posibil naționalism românesc. Bravo deci lui Vieru, bravo lui Vangheli, dar… Guguță în Afganistan Dar să vedem rezultatul, ce a făcut, ce face Guguță cel real, moldoveanul educat de Spiridon Vangheli? Ar fi de zis că Guguță a luptat bine ca soldat sovietic în Afganistan. Că s-a aruncat fără a sta mult pe gânduri în infernul de la Cernobâl ca să salveze ce era de salvat și a murit mai apoi de leucemie. Că a participat și la Podul de flori de la Prut, unde a vândut avantajos fraților români un televizor color “Alfa”. Că a combătut vitejește și în războiul de la Nistru împotriva cazacilor și armatei a 14-a.

Dar nu a făcut mare lucru în economia Moldovei și a combinat un adevărat dezastru în politică, căci tata Vangheli, la vremea sa, nu văzuse politică adevărată. Când a fost vorba să emigreze, Guguță și-a trimis mai întâi soția, ceea ce nu a fost chiar frumos din partea lui.

Sora lui Guguță, o fată isteață foc, s-a lăudat că a salvat de la înec o mare corabie, “Costa Concordia”, dar gurile rele vorbesc că probabil Domnica a și cauzat naufragiul. Un Guguță mic și cam trist poate fi văzut în zilele noastre în filmul lui Valeriu Jereghi “Arrivederci”, plămădește pâinea, își piaptănă surioara, dar nu are alături nici mamă, nici tată, plecați amândoi în Italia.

E foarte greu de spus ce va face Guguță mai departe. Bine, am zis după ce am înșirat aceste rânduri. Dar Guguță nu a fost cartea mea de căpătâi, l-am răsfoit doar, și încă la o vârstă nepotrivită. De aceea mă și gândesc că în unele privințe s-ar putea să fiu foarte subiectiv. Cu atât mai mult că nu m-am crezut bucățică ruptă din popor niciodată. În copilărie m-am hrănit cu cărți științifico-fantastice și despre război.

De tradiții nu-mi prea pasă și mă cam uit la ele ca la niște rămășițe ale feudalismului. Pe de-asupra mai sunt și ateu ca un motan primăvara. Deci, aș putea să greșesc. Și nu e bine să greșesc atunci când scriu pentru popor și despre popor. Ia să văd ce zice poporul… Atunci când vreau să aflu părerea poporului, mă adresez soției mele. Care e mai “cu lumea” și mai “ca lumea”.

– Ascultă, îi zic provocator, Guguță ăsta al lui Vangheli îmi pare o păpușă, un manechin, o matahală tipic sovietică. Nu are viață în el. Priviți, dragi tovarăși, iată un moldovănaș fericit mulțumită iubitului partid! Și ce cușmă național-frumușică mai are! și cât e de isteț! Va crește un adevărat constructor al comunismului!..

– Știi ce, mi-a zis poporul cu vocea soției, să nu te atingi de Guguță! Guguță era bun. Era frumos. Îmi amintesc episodul cu Guguță care o ia sub cușmă pe fata dintr-a-ntâia… Îl citeam, eu eram într-a doua, și îmi imaginam că-s eu fetița aceea… Era cald și bine sub cușmă… Era o atmosferă așa intimă… și Guguță era așa, cum să zic, frumușel… Am rămas cu gura căscată.

– O, păi tu vrei să spui cu alte cuvinte că atmosfera de sub cușmă era sexy. Și că Guguță îți părea sexy!..

– Anume așa!

Preț de câteva clipe am tăcut. După care am izbucnit într-un hohot de râs nestăpânit.

– Ce râzi ca un prost?

– Mă gândesc cum am să mă mai distrez când voi scrie chestia asta la gazetă! Guguță – prietenul meu îndrăgit… de nevastă-mea! A fost rândul ei să explodeze în râs. Râdeam amândoi, ca proștii.

Victor Druță