În Europa nu mai uimeşti pe nimeni prin condamnarea totalitarismului comunist. Comunismul ca ideologie şi comunismul ca experienţă socială şi-au dovedit demult ineficienţa. Peste tot în lume, acolo unde a fost făcută încercarea de a realiza în practică marxism-leninismul, au înflorit dictaturi şi crime.
Totuşi, se face o anumită distincţie dintre marxismul care a fost o teorie ştiinţifică, multe din postulatele căreia rămân în picioare şi azi, şi leninismul care, bazându-se pe o filozofie, a instaurat o dictatură feroce.
Marx deci este într-un fel anume iertat, Lenin şi Stalin – nu. Indiferent însă de erorile marxism-leninismului, se consideră că partidele comuniste europene s-au numit comuniste, au fluturat drapelele cu secera şi ciocanul, au manifestat o strânsă solidaritate cu Uniunea Sovietică pornind de la logica lor de partide ale stângii.
În Europa Apuseană comuniştii au apărat interesele oamenilor muncii
Nu era posibil să nu se încadreze în confruntarea mondială a celor două sisteme sociale antagoniste. Atunci însă când echilibrele mondiale s-au schimbat, partidele comuniste europene au renunţat la ideile revoluţiei proletare armate şi ale dictaturii proletariatului, au acceptat jocul democratic în calitate de mijloc principal prin care se realizează obiectivele de partid, renunţând în sfârşit şi la denumirea de partide comuniste.
Un pic de relativism pentru o ţară absolutistă
Liderii de partid, comuniştii de rând şi-au recunoscut greşelile, şi-au făcut procese de conştiinţă, dar lupta lor pentru apărarea intereselor clasei muncitoare şi a tuturor truditorilor a rămas să fie o pagină glorioasă a istoriei, pe care nu o neagă decât ignoranţii şi răuvoitorii.
În ce constă ridicolul condamnării sistemului comunist din RSSM
Din punct de vedere economic, avem de faţă situaţia când o democraţie extrem de slabă, care în 20 de ani a produs o descreştere economică înspăimântătoare, condamnă un regim totalitar care într-un termen istoric scurt a creat într-un ţinut agrar înapoiat o agricultură şi o industrie respectabile.
Din punct de vedere moral, condamnarea de către parlament, la 26 iulie 2012, a regimului comunist dintr-o ţară care nu mai există nu are sens, cu atât mai mult că însuşi partidul comunist al URSS a condamnat stalinismul, lipsa de transparenţă şi lipsa de pluralism politic.
Satiră preventivă: Constituţia Moldovei / noul imn este „Turnaţi vin şi daţi găluşte”
Iar din punct de vedere a situaţiei politice interne din Republica Moldova condamnarea comunismului şi interzicerea simbolurilor comuniste sunt doar un mijloc necinstit de luptă contra actualului Partid al Comuniştilor, o manevră de abatere a atenţiei opiniei publice de la adevăratele probleme ale ţării. Opinionişti serioşi ca Vsevolod Cernei, Ion Ţurcanu, Petru Lucinschi şi alţii au condamnat jalnica mascaradă a Alianţei.
Din contra, adepţii duri şi puri ai anticomunismului intransigent au aplaudat Parlamentul şi au cerut şi o lustraţie imediată, asta după părerea lor fiind poate fericita modalitate de a împăca societatea moldovenească, şi aşa divizată prăpăstios după principii etnice, politice şi sociale.
Nicolae Dabija a cerut chiar punerea în afara legii a Partidului Comuniştilor. Culmea ridicolului însă îmi pare ideea provocatoare că această condamnare i-ar fi fost cerută Moldovei de Uniunea Europeană, cum a fost în cazul Legii Antidiscriminare.
Mă întreb cum ar putea Europa să ceară aşa ceva, când în statele Uniunii partidele comuniste funcţionează legal, iar secera şi ciocanul îşi fac liniştite treaba mai departe. Abaterea de la regulă ar fi unele foste ţări socialiste, bolnave de aceeaşi intransigenţă anticomunistă.
Laudă pluralismului politic italian
Înainte de a aborda tema politicii, aş vrea să vorbesc puţin despre Italia în genere. Dar nu despre Italia marilor opere de artă, a antichităţilor, a bucatelor sau a modei. Aş vrea să vorbesc mai degrabă despre Italia celor săraci şi obidiţi.
Puţin timp după venirea mea în Italia, soţia m-a prezentat unei prietene de ale sale din satul în care lucrase mai înainte, o italiancă în vârstă, o femeie bună care o ajutase foarte mult.
Ei bine, de la o vorbă la alta, această femeie a început să se plângă că viaţa devine tot mai scumpă şi mai grea, că bogaţii guvernează ţara gândindu-se doar la propriile foloase, pe când omul de rând devine tot mai sărac şi mai sărac.
Şi eu, neavând ce face, mai în glumă, mai în serios, i-am replicat că aşa e în lumea liberă, trebuie toţi să lupte pentru un loc sub soare, şi că e mai bine aşa decât în ţările comuniste unde bogaţii au fost puşi la zid…
Am văzut cum pe faţa femeii a trecut o umbră. Soţia s-a răstit la mine supărată. Am înţeles mai pe urmă că liberalismul meu primitiv şi anticomunist adus de acasă din Moldova nu prea are trecere aici, unde sărăcia a avut viză permanentă de reşedinţă şi unde comuniştii au depus mari eforturi ca s-o alunge.
Ulterior, am avut prilejul să intru în casele unor comunişti italieni, oameni culţi şi rafinaţi, care m-au convins că comunismul european e foarte diferit de cel sovietic.
Aşadar, Italia a fost până nu demult o ţară săracă, din care au emigrat multe milioane de oameni. Unitatea Italiei a fost realizată în jumătatea a doua a secolului 19 prin război fratricid, cu toate că unionişti au existat în toate colţurile ţării.
De multe ori omul de jos a fost călcat în picioare şi batjocorit. Violenţele regimentelor piemonteze care au făcut Unirea în Calabria şi Sicilia au fost nenumărate. Iar în primul război mondial tot cei săraci au trebuit să plătească grosul tributului de sânge şi suferinţe.
Vin la putere cămăşile negre
Atunci când primul război mondial se termină, izbucnesc şi în Italia, ca în toată Europa, contradicţiile dintre muncă şi capital. Mulţimi nenumărate de muncitori şi ţărani îşi cer drepturile cu curajul acelora care au ştiut ceva mai înainte să înfrunte moartea în tranşee. Clasele de mijloc, marea burghezie îmbogăţită în război, văzându-şi ameninţată situaţia, se bazează tot pe curajul celor care făcuseră războiul.
Şi astfel, finanţaţi din gros de capitalişti, susţinuţi de omul de mijloc, vin la putere în Italia fasciştii, cămăşile negre, Mussolini. Parlamentul este trimis acasă, intelectualii sunt siliţi să depună un jurământ de fidelitate regimului (au refuzat să-l semneze foarte puţini), celor care se opun li se fac cunoscute beneficiile uleiului de ricin sau plăcerile exilului.
Dar fascismul nu înseamnă numai violenţe, era prin definiţie un regim populist, avea nevoie de adularea maselor, trebuia deci să facă ceva şi pentru mase.
Sunt deci asanate mari teritorii înmlăştinite care erau focare de malarie. Sunt împroprietăriţi pe aceste teritorii ţărani fără pământ din Nord. Sunt construite căi ferate şi autostrăzi, tabere de odihnă pentru copii, cartiere noi pentru sărăcime.
Se face o colonizare de proporţii în Libia. Italo Balbo survolează cu o escadrilă de avioane Atlanticul şi este întâlnit în mod triumfal în America. Umberto Nobile explorează Polul Nord cu dirijabilul „Italia”. E în plin avânt o epocă fascinantă, cu părţi bune şi părţi rele, totalitaristă, da, dar totalitarismul atunci era o experienţă nouă şi încă nu-l condamnase niciun tribunal internaţional.
Casa Regală a Italiei, care avea în subordine o armată loială şi trupele de carabinieri, ar fi putut în orice moment să pună capăt regimului fascist al lui Mussolini. Dar n-a făcut-o. Steaua fascismului a început să apună după războiul costisitor în Etiopia. Apoi Mussolini s-a compromis prin adoptarea legilor rasiale în stil nazist din 1938. Aventurile militare de partea lui Hitler în Grecia, Franţa şi Rusia l-au doborât definitiv.
Ce avem de învăţat de la Palmiro Togliatti
În 1943 Italia iese din război şi trupele germane, sprijinite de fasciştii din Republica de la Salò, din nordul Italiei, ocupă ţara. Din sud înaintează forţele aliate, aviaţia anglo-americană bombardează oraşele italiene. Se începe o confruntare care va fi numită de unii Rezistenţă, de alţii război civil. Istoricii vor deosebi mai apoi mai multe componente ale acestui război.
Una era războiul patriotic contra ocupantului german, alta era războiul civil propriu-zis al italienilor antifascişti contra italienilor fascişti, iar a treia componentă era lupta maselor de jos contra claselor superioare, care era condusă în mare parte de comunişti.
La sfârsitul războiului, în 1945, izbucnesc răfuielile cu învinşii. Execuţii sumare, arestări şi lagăre, soţii şi fiice ale fasciştilor sau femei care au colaborat cu regimul pentru o bucată de pâine – ucise, bătute, tunse chilug şi purtate cu inscripţii la gât prin public.
Lustraţia aceasta populară a fost oprită cu măsuri guvernative. Iar până la urmă, după proclamarea Republicii în 1946, s-a mers la o amnistie generală. În cazul unor personalităţi notorii ori a unor specialişti buni, s-a închis un ochi, ori chiar doi.
Iar luptei de clasă i s-a dat încetul cu încetul un aspect civilizat, în cadrul competiţiei democratice, cu toate că în situaţia tulbure de după război ar fi fost suficientă o chemare la luptă a tovarăşului Togliatti, proaspăt venit de la Moscova, ca să izbucnească infernul. Spre onoarea lui, Togliatti nu a fost războinic. Chiar şi atunci când a fost rănit grav într-un atentat, nu a cerut răzbunare.
Togliatti, atunci când partidul comunist italian a ieşit din clandestinitate, a permis ca să se înscrie în partid chiar şi foştii fascişti, pentru că ştia că cei care s-au născut în epoca fascistă nu puteau să fie decât fascişti, iar amnistia a fost promovată anume de dânsul, în calitatea de ministru al justiţiei pe care o avea. Îmi pare că am avea şi noi moldovenii multe de învăţat de la Palmiro Togliatti.
Astăzi Italia este o arenă politică foarte deschisă. Trecutul nu este anulat, nu este interzis, trezeşte întruna discuţii, dar nu i se dă o importanţă în sine.
Fostul comunist Giorgio Napolitano este Preşedintele Republicii. Fostul fascist Gianfranco Fini este Preşedintele Camerei Deputaţilor. Fostul huligan fascist Gianni Allemanno este primar al Romei.
Oamenii încearcă să rezolve problemele prezentului şi sunt judecaţi în primul rând după asta, nu după ce au fost cândva. Viaţa socială care pulsează aici este foarte vivace, există tot timpul şi nişte extreme dureroase.
Mafia a fost tot timpul prezentă şi încă nu a fost învinsă. Despre terorismul din epoca brigăzilor roşii, despre îngrozitoarele atentate de atunci, despre răpirea şi uciderea lui Aldo Moro încă se mai vorbeşte cu multă durere.
Pe pereţii Romei vezi deseori inscripţii antifasciste sau anticomuniste, vezi svastica, steaua cu cinci colţuri, secera şi ciocanul.
În loc de concluzie
Nu vreau să dau Italia ca exemplu de perfecţiune, căci or fi ţări mai ordonate, mai tolerante şi mai bogate în lume, dar un exemplu de diversitate, de libertate şi de umanism cred că Italia este.
Şi de aici, din Cetatea Eternă a Romei, vreau să vă spun că stâlpii infamiei, distrugerea violentă a monumentelor trecutului, arderea cărţilor, interzicerea partidelor şi simbolurilor, lustraţiile şi alte piese din acelaşi repertoriu îmi par anacronice şi ridicole.
Victor Druţă
