În tinereţea ei, Catinca Morărescu, fostă profesoară de limbă română, în Italia assistente socio-sanitaria, îl citise cu multă pasiune pe Bogdan Petriceicu Hasdeu. Începuse cu clasica poezie despre măreţul brad pe-naltul plai care stă verde-n orice vreme, apoi trecu la „Răzvan şi Vidra”, apoi citi dintr-o răsuflare monografia despre Ioan Vodă cel Cumplit. Povestirea istorică a lui Hasdeu o făcu să plângă cu sughiţuri, zdruncinată de măreţia personajului, de infinita ticăloşie a trădătorului Golia, de trista soartă a Ţării Moldovei.
Totuşi, în viaţa Catincăi aceste opere ale lui Hasdeu nu avură vreo cât de mică însemnătate. Ceea ce o schimbă cu adevărat, punând o amprentă de neşters pe toată devenirea ei spirituală, fu o povestire mică, de doar câteva pagini, numită „Filosofia portretului lui Ţepeş”. În această Filosofie Hasdeu cerceta portretul lui Ţepeş cu instrumentele fisiognomiei, sau fisiognomoniei, acea ştiinţă care avea de fapt puţine elemente ştiinţifice, dar care a bântuit cu putere prin capetele intelectualilor din secolele 19 şi 20.
Unul din clasicii fisiognomiei a fost Cesare Lombroso, autorul „Omului criminal”. Lombroso vedea o netă legătură dintre înfăţişarea omului, eventualele sale deformităţi, şi faptele antisociale pe care acesta le comitea. Cu toate enormităţile afirmate, medicul acesta torinez a avut o considerabilă influenţă asupra societăţii şi literaturii, mai mulţi scriitori zugrăvindu-i pe criminali conform trăsăturilor indicate de Lombroso.
Ei bine, profesoara noastră Catinca Morărescu, înţelegea foarte bine, cu raţiunea, că o frunte înaltă nu întotdeauna înseamnă geniu şi inteligenţă. Dar cu inima, care îi rămăsese cea din tinereţe, continua să aprecieze oamenii după legile ştiinţei învăţate din „Filosofia portretului lui Ţepeş”.
Şi atunci când vedea o frunte frumos boltită, exclama în sinea ei: „O, o aşa frunte nu poate aparţine decât unui bărbat cu cea mai viguroasă inteligenţă!” Tot astfel, nu avea nicio încredere faţă de bracocefali, bărbatul cu care s-a căsătorit era un dolicocefal cu capul alungit, bărbia pronunţată şi despicată – în semn de desfrâu, zicea ea! – şi un nas acvilin de tot respectul. Ea însăşi avea nasul cârn.
Hasdeu a făcut-o să sufere îndelung din cauza nasului ei plebeu, căci scria în povestirea despre Ţepeş că un nas cârn nu dovedeşte niciodată o mare capacitate. Se şi resemnase, de fapt. În schimb, Catinca era mândră de ceea ce Hasdeu chema pallium. Adică distanţa dintre nas şi gură, pe care ea o avea mică, semn de neîndoielnică nobleţe spirituală!
Soţul Catincăi se interesa mai puţin de fisiognomie. Mai mult decât curbura craniilor, îi trezesc curiozitatea ştiinţifică curburile de tip B ale figurilor feminine. Făcuse în acest domeniu îndelungi observaţii. Concluzia sa e pesimistă: umanitatea degenerează, pentru că sunt prea puţine femei cu adevărat frumoase, adică cu picioare subţiri, cu coapse dezvoltate, înalte, cum îi plac lui.
Singura speranţă pe care o mai nutreşte e ingineria genetică, care urmează să facă lucrul murdar care revenea selecţiei naturale înlăturate – adică să elimineze treptat toate defectele umanităţii, în primul rând cele insuportabile pentru ochii bărbaţilor.
„Tu numai uite unde a ajuns perversiunea oamenilor! Nu e suficient că au ajuns ei înşişi nişte degeneraţi, se mai înconjoară cu fel de fel de animale degenerate! Vezi pe stradă câini de o micime, de un aspect înfricoşător, special selecţionaţi pentru a deveni monştri de buzunar pentru burghezia asta infamă!.. A morte, Dudù!” – zice soţul sorbind cu plăcere vinul din pahar.
Ascultându-i distrată peroraţiile, Catinca îi face următorul reproş: „Îmi pare rău că nu m-am uitat mai bine, în timpul primelor noastre întâlniri, la tăietura sprâncenelor tale şi la expresia ochilor. Aş fi detectat caracteristicile cruzimii! Expresia cea mai blândă a ochilor tăi e ironia! Ai fi fost demn de a deveni, după moarte, un obiect de cercetare al lui Cesare Lombroso. Craniul tău cu multiple deformaţii ar deveni un preţios exponat de muzeu.„
… Astăzi Catinca s-a întors de la lucru mai târziu ca de obicei.
– Pe unde umbli, uşernico? Am pregătit nişte cartofi înăbuşiţi cu carne minunaţi. Uite că s-au răcit. – M-am reţinut la o pacientă a mea… Tu ştii cine e? Tu ştii cum o cheamă? Hai că nu ghiceşti o mie de ani!
– Apu, oi şti dacă mi-i spune, cucoană…
– Apoi află că e strănepoata lui Cesare Lombroso!
– Ei da, nu mai spune…
– Da-da. Am văzut că e Lombroso şi am întrebat-o: signora, da nu carecumva… Şi ea a zis cu naturaleţe că da. Mi-a oferit o cafea şi mi-a povestit multe şi mărunte. I-am povestit şi eu ce probleme am avut cu nasul meu cârn. Şi ce probleme îţi faci tu cu degenerarea umanităţii şi a rasei canine…
Care ar fi concluzia acestei istorii, morala fabulei? Cei doi moldoveni de mai sus au locuit mai înainte de a emigra în Italia într-un sat din Moldova. Pe de o parte, e rău că au emigrat, abandonând pământul strămoşesc şi satul natal. Dar pe de altă parte se află acum la Roma, în caput mundis, în centrul lumii.
Şi se ating, fără ca să vrea, de vieţile unor oameni celebri, de întâmplările unor istorii importante, calcă pe pietrele antichităţii. E bine? E bine, mai bine decât dacă stăteau acasă pe cuptor, pentru că omul e ca bradul lui Hasdeu: „De-ar fi să-i daţi în văi adânci odihnă dezmierdată, răpindu-i viscole şi stânci, l-aţi omorî pe dată!„
Victor Druţă
