Se împlinesc 15 ani de la adunarea anuală a Unindustria Treviso convocată în mod excepţional la teatrul din Timişoara, «noua capitală» a României venete, scrie Il Piccolo di Trieste. Au fost prezenţi miniştri italieni (şi Enrico Letta, viitor premier), doi miniştri români, antreprenori din nord-est de elită, în special din sectorul producţiei. Zopas, apoi Gaio, Bernardi, Gionco, Doima, Antiga. Pentru a decreta că Timişoara era a opta provincie a regiunii Veneto. 350 de antreprenori, conduşi de preşedintele Sergio Bellato şi de directorul Cesare Bernini, au zburat de la Treviso în două chartere: primele din sutele de avioane care astăzi fac naveta către oraşele româneşti, în mare parte low-cost.
În anii ‘90 mama tuturor delocalizărilor a fost România. Nu se găsea forţă de muncă şi firmele şi-au rezolvat astfel această problemă. S-au creat hale pe modelul Nord-Est. Şi veneţii au fost pionierii dezvoltării. Grajdurile abandonate au devenit hale industriale. Magazii, barăci, totul putea fi reconvertit în ateliere, magazine. Fostele combinate comuniste au fost convertite pentru alte sectoare.
Era de lucru pentru toţi, într-o Românie epuizată: cu orfelinate şi copii bolnavi de SIDA, cu tineri care trăiau în canalele din Bucureşti, scrie Il Piccolo. Atunci au sosit italienii. La două mii de ani după romani. Erau din Treviso şi Veneto, aduceau pantofi şi cizme, haine şi ţesături. A început o adevărată goană după aur.
Primii care au debarcat pe meleag românesc au fost 30-40 de întreprinzători, toţi trevigieni. Cei mai curajoşi, sau cei mai vizionari. Deschizătorul de drumuri a fost Luca Sereno, întreprinzător de la Latercementi din Castelfranco: «Aveam 32 de ani, era 1994 şi aveam comenzi de la Istanbul la Vladivostok, Germania cumpăra de la noi şi vindea peste tot», povesteşte, «cum puteam să intrăm şi noi în joc? Aveam comenzi, existau locuri de muncă, dar nu se găsea forţă de muncă. Orientul Îndepărtat începea să ne facă concurenţă, nu puteam să concurăm dacă livrările să făceau în şase luni».
Italienii au căutat peste tot. România a ieşit în evidenţă: «Francezii şi germanii erau deja aici: costurile erau cu adevărat foarte reduse, 100 de euro lunar de lucrător, taxe incluse. La întoarcere am raportat la Unindustria: existau alţi trei factori determinanţi. Limba, fiind o ţară neolatină, prezenta obstacole mai mici faţă de limbile slave; predispoziţia combinatelor de a concentra diferite întreprinderi ale sectoarelor noastre; nivelul lucrătorilor români, nu se pleca de la zero, dimpotrivă».
În 1995 se deschidea în România ghişeul Unindustria Treviso. «Nimeni nu ne credea, însă vestea s-a dus: am fost copleşiţi, ne suna jumătate de Veneto».
Birocraţia era lejeră, erau stimulente fiscale, apropiere geografică. România precum un Eldorado la distanţa unei călătorii cu avionul sau maşina, în timp ce creierul şi inima firmelor rămâneau aici, în Italia. Sindicatele, italiene şi europene, s-au ridicat împotriva «exploatării», au dus bătălii, temându-se de repercusiunile pe care criza le-ar fi declanşat mai târziu aici în Italia.
Ce rămâne, 15 ani mai târziu? Revoluţia este realizată, România a intrat în Europa: modernizare avansată, dinamismului intern i se sumează banii trimişi acasă pe căi subterane de către imigranţi. Astăzi salariul unui muncitor este între 450 şi 650 de dolari. Şi firmele italiene sau mixte – 150 în 1995, 9.500 în 2001 – depăşesc astăzi 38.000. Multă electronică, materiale pentru locuinţe.Unii s-au îndreptat către alte pieţe. Nord-Estul conservă primatul istoric, nu mai este dominant.
Consecinţele sunt şi private: familii italiene au fost distruse de concurenţa locală, concurenţa (neloială?) competitoarelor din România a fost ucigătoare, creând mai întâi dubla familie – a doua era mai apropiată de firmă – apoi o mare de divorţuri. Şi inima a fost delocalizată, mai scrie Il Piccolo.
