Ştefan Moişanu, 33 de ani, un inginer român, proprietarul unei firme cu 120 de angajaţi, a publicat pe blogul său o scrisoare în care anunţă că nu mai poate sta în România. Este dezamăgit şi umilit de sistem. Scrisoarea este una de dragoste şi de despărţire.
„Nu mai merge. Tot am încercat, am crezut că pot, dar am obosit. Vreau să ne despărţim. Eşti o ţara minunată şi sunt convins că într-o zi vei face un alt cetăţean foarte fericit. Dar eu trebuie să plec până nu îmi pierd minţile. Acum, la sfârşit, îmi e greu să spun dacă te-am iubit vreodată.
Nu ştiu de ce am fost atât de convins că da, dar am crescut alături de ţine şi nu mi-am imaginat cum aş putea există în afară ta. Cele mai frumoase momente din viaţă le-am avut alături de tine. Mare parte din ce sunt acum, cu bune şi rele, e aşa datorită ţie. Dar şi cele mai abisale clipe ale disperării le-am aflat tot de la tine.
Când eram la şcoală ţi-am adus primele jigniri. Am pus la îndoială calitatea dascălilor tăi. Am trecut cu 10 la Română născocind citate din Tudor Vianu şi alţii şi niciunul din ei nu a avut tupeul să spună că sunt inventate, de teamă să nu se facă de ruşine că nu l-au citit niciodată. Le-am spus eu. Am avut curajul să îi spun profesoarei de chimie că e psihopată şi să îmi susţin cauza în faţa inspectoratului.
În facultate le-am spus profesorilor că eu nu am venit la facultatea de Microsoft şi Oracle şi că nu voi fi părtaş la şmenurile lor. Ai încercat să mă scoţi din sistem pe toate căile şi să mă pui jos cu alţi învinşi dar am reuşit de fiecare data să rezist. Şi nu te înţelegeam de ce erai atât de înverşunată împotrivă unui tânăr ce doreşte să fie mai bun pentru a produce pentru tine.
Mai ţii minte când eram student şi mi-am făcut prima firmă? Facturasem 6 milioane lei vechi. Prima mea factură, scrisă pe genunchi la un client care se amuza uitându-se la mine cu încerc să calculez TVA-ul. În două săptămâni mi-ai trimis Gardă Financiară care m-a amendat cu 50 milioane lei vechi pentru că nu trecusem numărul contractului pe factură. Le-am spus celor de la Gardă că nu am, că abia am facturat 6 milioane. Mi-au spus că lasă, ai părinţi, rude, eşti tânăr.
Dar când am hotărât să îmi declar dragostea pentru tine şi să cumpăr cu muncă mea o bucată din tine? Când am făcut primul credit să iau un teren, să fac o casă unde să muncesc pentru a prospera că parte din tine şi unde să mor pentru a mă întoarce în pământul tău. Mai ţii minte cum m-ai batjocorit prin cei de la cadastru care mi-au spus că nu e problema lor că sunt greşite planurile şi că un sfert din teren e în şosea. Pierderea mea, ofranda ta.
Ştii tu oare câte zile am pierdut în templele tale cu ghişee? Am învăţat în ele umilinţă în toate declinările ei şi tot nu am fost demn de tine, tot arogant am rămas.
Ştii tu oare că mi-am petrecut peste 5000 de ore conducând? Ştii tu că era să mor într-un accident? Şi toate pentru că nu poţi construi drumuri şi căi ferate, ştii doar să le desenezi ca un retardat pe şerveţele.
Am muncit cu bucuria şi energia pe care numai tinereţea ţi-o dau, şi pentru că am avut cap şi mâini dibace am produs cât pentru a hrăni cei 121 de fii ai tăi ce mi-au fost angajaţi în anii ăştia. Şi din banii pe care i-am făcut vânzând roadele muncii mele ţi-am pus lunar pe masă o parte frumuşică. I-ai luat de fiecare data fără măcar să zâmbeşti. Şi dacă am fost strâmtorat şi nu i-am avut mi i-ai luat tu singură din buzunar. Şi dacă nu îi aveam ţi-ai trimis recuperatorii să îi scoată de la mine cu bătaia.
Hmm, mi-aduc aminte de câte ori am pus tot ce aveam gaj să construiesc ceva, pentru mine, pentru tine, pentru noi, şi totul a fost la un pas să se năruiască pentru că o hârtie zăcea sub salamul cuiva la un ghişeu. Nu am fost demn nici de oamenii tăi. Oricât am muncit, abia am reuşit să acopăr ţepele pe care mi le-au dat. Pentru că ţi-ai învăţat oamenii că atunci când sunt furnizori să nu livreze, că atunci când sunt clienţi să nu plătească, că atunci când le împrumuţi bani să nu îţi mai răspundă. Şi eu nu pot munci pe cât fură ceilalţi.
Şi pentru că vorbim de oameni, te-ai schimbat, să ştii. Ai devenit mai rea, mai încrâncenată, mai apăsătoare. Şi ai devenit barbară, în sensul istoric al cuvântului. Fiii tăi ştiu mai puţină carte dar fură mai mult, violează mai mult, beau mai mult, mănâncă până le crapă burţile şi sunt într-un permanent război. Ai distrus mediul sănătos în care familia, izvorul normalităţii, moralităţii şi evoluţiei, putea să se nască şi să crească. Te-ai autocondamnat la sterilitate. Poate e felul naturii să tragă pe linie moartă o mutaţie genetică nereuşită, un experiment social ratat.
Ştii ce, dacă mă gândesc mai bine, it’s you. Tot ce ţi-am cerut a fost să mă laşi să muncesc şi aş fi împărţit cu ţine roadele cu bucurie. Sunt tânăr, inteligent, doritor să muncesc, şi unde îmi pun mintea şi mâinile rămâne ceva în urmă. Tu eşti cea care m-ai transformat într-un etern meşter Manole. Şi că să nu se năruiască peste noapte ce am clădit, am zidit în temelii multe din cele ce îmi erau dragi. Şi când politicienii tăi se lăuda că edificiul a mai crescut cu un procent, nu spun că în el sunt închise suflete şi sacrificii ale unor fraieri că mine.
Cred că vei muri bătrână şi singură. Cei care te-au iubit şi pe care i-ai batjocorit vor obosi sau vor plecă, iar cei care doar te-au folosit se vor mută la altă când nu vei mai putea să le oferi nimic. Şi mai cred că îţi meriţi soarta”.