Dragobete, sau “Vrăjitorul Iubirii” este patronul dragostei şi al bunei dispoziţii.
Legenda povesteşte despre Dragobete ca fiind un personaj mitologic, preluat de la vechii daci, similar lui Eros, al vechilor greci, şi lui Cupidon, al românilor. Acesta oficia din cer, la începutul fiecărei primăveri, nunta tuturor animalelor, tradiţie care în timp s-a extins, cu această ocazie ajungându-se să se spună că Dragobetele se făcea responsabil şi de iubirile oamenilor din anul ce urma. In ziua de Dragobete, satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi de zicala: Dragobetele sărută fetele. In calendarul popular românesc această zi apare ca o sărbătoare a iubirii.
Dragobetele era închipuit ca un flăcău voinic, puternic, frumos şi tare iubitor, putând fi întâlnit prin păduri. După o credinţă răspândită în special în vestul Munteniei şi în Oltenia, Dragobetele este un duh al pădurii care, la început de primăvară, într-o anume zi, ia chip de flăcău neasemuit de frumos şi hălăduieşte prin codri pentru a pedepsi fetele şi femeile ce-i profanează ziua. De Dragobete muncile grele erau interzise, fiind permise doar cele uşoare, dar multe fete încălcau regula şi fugeu apoi în pădure tocmai pentru că îşi doreau să fie pedepsite de Dragobete, fiind nevoite să se lase iubite de el.
Obiceiuri
Imbrăcaţi în cele mai bune haine, tinerii se întâlneau în faţa bisericii sau în centru satului. Dacă era vreme frumoasă, porneau cântând prin pădure sau prin lunci. Băieţii adunau lemne pentru ca, în jurul focurilor aprinse pe dealuri, să se distreze împreuna cu fetele, spunând glume cu substrat erotic. Fetele adunau flori de primavără, ghiocei, brânduşe, viorele, tămâioasă pe care le aşezau la icoane pentru diferite descântece şi farmece de dragoste. In unele sate se scotea din pământ rădăcina de spânz, extrem de preţuită în medicină populară.
De multe ori florile erau făcute bucheţele şi date pe apă sau păstrate până la Sânziene şi abia atunci aruncate într-o apă curgătoare, căci împreunarea florilor-surori, vitregite de natură să nu se întâlnească niciodată, era conform tradiţiei o faptă bună. O mare bucurie o reprezentă aflarea fragilor înfloriţi. Aceste flori minunate cu însuşiri magice, strânse-n buchetele, erau puse în apa cu care fetele se scăldau ca ele să fie îndrăgite tot timpul anului.
Când se apropia vremea prânzului, fetele se întorceau în sat alergând, urmărite de flăcai. Fiecare băiat urmărea fata care îi era dragă, iar dacă fetei îi era drag de el, după ce o prindea, avea loc o sărutare prelungită în văzul tuturor. Sărutarea reprezentă o logodnă ludică ce consfinţea o legătură pe un an de zile şi putea prefaţa o logodnă adevărată. De aici şi celebra zicală Dragobetele săruta fetele.
Sărbătoarea Dragobetele a apărut mai mult ca o contrapunere la Valentine’s Day, printr-o serie de manifestări menite să pună în valoare tradiţiile şi obiceiurile româneşti.