OPRIȚI ABUZUL! OPRIȚI MASCARADA!
MEMORIU DESCHIS CĂTRE MINISTRUL JUSTIȚIEI, PREȘEDINTELE CSM, PROCURORUL-ȘEF DNA
Domnului Cătălin PREDOIU
Ministrul Justiției
Doamnei Nicoleta-Margareta ŢÎNȚ
Președintele Consiliului Superior al Magistraturii
Domnului Crin BOLOGA
Procuror-Șef DNA
Stimate domnule ministru,
Distinsă doamna președinte,
Stimate domnule procuror-șef,
Subsemnatul Eugen Șerbănescu vă aduc la cunoștință următoarele:
Nu m-aș fi adresat dumneavoastră dacă speța care s-a creat la DNA, fără temeinicie faptică sau juridică, relativ la prezumtive fapte de inacțiune din perioada 2010-2013, nu ar fi o gravă mistificare a realității, un non-sens căruia i se atribuie aparență penală – într-un dosar de așa-zis abuz în serviciu (374/P/2015), în care nicunul dintre elementele constitutive ale infracțiunii nu sunt îndeplinite, neexistând probe în acest sens. Dintre toate, inexistența prejudiciului te izbește din capul locului, aducând acuzația în sfera absurdului, dar și desființând din start întregul dosar.
Realitatea este simplă și clară: cuantumul alocat de Consiliul de Administrație al Centrului Național al Cinematografiei în urma unui concurs, pentru producția unui film, a fost transformat de către producător – cu bonuri și facturi auditate – în filmul pentru care a fost alocat. Obiectul contractului a fost realizat. Filmul există, se află în exploatare, a repurtat și premii internaționale. Absurdul apare în momentul în care procurorii decretează că întârzierea de predare a copiei standard a filmului peste termenul calendaristic contractual sau depășirea altor termene birocratice au introdus brusc, peste noapte, un prejudiciu. Dar nu orice prejudiciu. Ci, anume, un prejudiciu egal chiar cu suma de bani alocată de C.A. și cheltuită de producător pentru producția filmului în cauză. Ca și cum s-ar fi produs deturnare de fonduri, ca și cum filmul n-ar exista, ca și cum banii s-ar fi volatilizat, evaporat, aneantizat.
Plasându-se în sfera fabulației, teza închipuită de acuzare este o continuă negare a realității palpabile. Căci, din moment ce filmul există fizic, unde este prejudiciul? Sfidând evidența și fracturând realitatea, procurorii – pentru a se încadra în agravanta 78/2000 – inventează altă fabulație: prejudiciul s-a transformat în foloase necuvenite pentru producătorii care au produs filmele. Dar realitatea arată că producătorii au cheltuit banii exact pentru facerea filmului. Facturile conțin toate cheltuielile obișnuite de producție: regizorul, scenaristul, directorul de imagine, actorii, scenografii, echipa de filmare, locurile de filmare, aparatura, spațiile de cazare, transportul, electricitatea, benzina etc. Atunci, în ce fel sunt producătorii depozitari ai „folosului necuvenit”? Unde îl țin? Potrivit legii, după 10 ani, filmul intră în patrimoniul național. Este patrimoniul național format din „foloase necuvenite”? Seria întrebărilor ireconciliabile cu bunul simț și cu logica elementară poate continua la infinit. Suntem în plin Kafka sau, pentru a rămâne patrioți, în Eugen Ionescu.
Opaci la succesivele rapoarte ale Curții de Conturi – din 2010 până astăzi – care nu semnalează niciun prejudiciu relativ la predarea cu întârziere a filmelor, opaci chiar la legea pe care își construiesc acuzarea (OG 39/2005), procurorii neagă, pur și simplu, prevederea de la art. 55, în care se spune, expressis verbis, că, la expirarea perioadei de 10 ani de exploatare începută de la primul leu încasat, datoria rămasă nerambursată se stinge, iar filmul intră în exploatarea exclusivă a Statului, adică în patrimoniul național. Așadar, legea exclude din start orice discuție despre admisibilitatea vreunui prejudiciu, dar procurorii nu vor s-o citească. De la deschiderea dosarului până astăzi, deja unele filme incriminate au intrat în patrimoniul național, în timp ce actul de acuzare continuă, cu abnegație, să le considere prejudiciu.
Un număr de 53 de filme din cele 58 incriminate de DNA (incluzând și scurt-metraje și documentare care nu se exploatează în cinematografe și deci n-au cum să fie obiectul depășirii termenelor birocratice) au fost selectate și premiate la festivaluri internaționale, în perioada 2010-2013 și mai târziu.
N-am putea spune că România are excedent de notorietate pozitivă, mai curând invers. Și tocmai aceste filme, care constituie repere de mândrie și mai atenuează prejudiciul de imagine al țării de pe alte planuri, sunt acum considerate, ele, din senin, prejudiciu. Le-a venit și lor rândul. Multe sunt coproducții internaționale, având România ca finanțator minoritar. Scandalul internațional care ar fi izbucnit – din cauza compromiterii investițiilor străine – prin oprirea acestor filme din motiv de întârziere, după ce fuseseră turnate în proporție de 90-95%, ar fi blocat industria filmului. De-abia atunci s-ar fi creat prejudiciu, prin aruncarea la coș a materialului deja filmat și imposibil de exploatat dacă filmul nu este terminat. Stau mărturie audierile martorilor, experți în industria filmului, neluate însă în seamă de procuror.
Filmul „Eu când vreau să fluier, să fluier”, premiat cu Ursul de Argint în 2010, este și el declarat prejudiciu. Subsemnatul este acuzat de abuz în serviciu deosebit de grav deoarece, după ce producătorul s-a întors cu premiul de la Berlin, nu l-am acționat în Justiție – cu toate că legea nu impune așa-ceva – în scopul de a-i lua înapoi banii cu care produsese filmul. Motivul invocat de DNA: producătorul, deși a raportat toate veniturile, nu le-a raportat cu ritmicitate (din cauză că erau zero): doar de 11 ori în loc de 23 ori.
Culmea absurdului se atinge în momentul în care actul de acuzare neagă două hotărâri definitive ale ICCJ, care obligă CNC, în anul 2017 și, respectiv, în 2019, să livreze tranșele restante către producătorii filmelor „Brâncuși” și „Limani”, întârziate și incriminate ca atare în dosar ca fiind prejudiciu. Veți fi de acord, domnule ministru, doamna președinte, domnule procuror-șef, că este imposibil ca Înalta Curte – prin soluțiile pe care le dispune în numele legii – să adâncească prejudicii. Numai aceste două soluții ale ICCJ ar fi fost suficiente ca acest dosar să nu fie deschis niciodată, respectiv să fie închis imediat.
Deși nu există nicio legătură de cauzalitate – nici în lege, nici în realitatea contabilicească – între predarea cu întârziere a unui film și un eventual prejudiciu (cu atât mai puțin unul egal chiar cu suma cheltuită pentru producerea filmului), deși contractele se află în derulare (așa-zisul prejudiciu putând fi deci oricând recuperat), totuși actul de acuzare – adunând toate sumele cu care s-au produs filmele incriminate – ajunge la cifra de aprox. 5 milioane de euro pe care o pune în responsabilitatea nu a așa-zișilor depozitari ai „foloaselor necuvenite”, ci a subsemnatului. Drept pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva mea, iar bunurile mobile și imobile și conturile mi-au fost sechestrate.
Producătorul Tudor Giurgiu, unul dintre cei mai importanți oameni de film din Europa, a declarat, la ieșirea de la audieri, că acest dosar este, citez, „o comedie!”
Însă, în această comedie nu este inculpat niciun director economic, niciun director general succesiv mie, niciun membru al Consiliului de Administrație, niciun funcționar de la Serviciul Juridic, niciun auditor intern. Toți ar fi în abuz în serviciu dacă au tolerat atâta timp un prejudiciu. Dar nu există niciun prejudiciu. Comedia a fost inventată – la 7 ani după ce am părăsit instituția – doar pentru mine, cu prejudiciile de rigoare aduse reputației, stării mele de sănătate, financiare, profesionale, sociale, familiale.
Nu neg că este frustrant ca, după 30 de ani de cand am început să militez, în paginile ziarului România liberă, pentru democrație și stat de drept în România, să mă văd astazi târât într-o mascaradă penală, reinventându-mi-se o activitate managerială care – tocmai invers – în loc de prejudicii, a adus beneficii, promovând cinematografia română, crescând producția cu sută la sută față de perioada anterioară, cu un directorat în timpul căruia creatorii români au repurtat cele mai mari și mai numeroase premii din istoria din toate timpurile a României (inclusiv Palme d’Or la Cannes și doi Urși de Aur la Berlin), aducând astfel țării imagine pozitivă, respectabilitate, admirație. Să mă fi așteptat la un cuvânt de apreciere era probabil prea mult în acest colț de lume. Mai potrivit poate cu eposul nostru tradițional ar fi fost să mă fi așteptat la răstălmăcirea și abuzul sistematic la care sunt supus acum.
A nu ucide prostește filme care au adus glorie creatorilor lor și României ar trebui să fie considerată datorie îndeplinită, conform comandamentelor de susținere a industriei filmului, de dezvoltare a patrimoniului și promovare a filmului românesc în circuitul mondial de valori, stipulate expres la art. 1 și art. 2 din lege. A considera asta infracțiune și a mi se imputa valoarea lor – ca și când le-aș fi luat eu în traistă și le-aș fi dus acasă, în debara – are deja conotații patologice.
De obicei, un memoriu se încheie cu doleanțele petentului. De data aceasta, față de multitudinea de derapări descrise mai sus, las în considerarea dumneavoastră doleanțele petentului de a se înceta acest abuz de drept incredibil și inacceptabil – absolut gratuit și fără noimă – precum și evaluarea unei instrumentări penale defecte, discriminatorii și abuzive, inclusiv cu confecționarea așa-zisei probe de prejudiciu, inventat prin decizie administrativă în urmă cu două luni – adică, repet, după 7 ani de la plecarea mea din instituție –, fără nicio expertiză, la indicația procurorilor, special pentru inculparea mea, cu afectarea drepturilor omului, inclusiv desconsiderarea dreptului la apărare.
Mulțumesc. Primiți vă rog, domnule ministru, doamna președinte, domnule procuror-șef, expresia deosebitei mele considerațiuni.
Eugen Șerbănescu
Înscrie-te pe pagina noastră de Facebook: GAZETA ROMÂNEASCĂ
