Biblioteca Academiei Române a găzduit recent o sesiune aniversară dedicată scriitorului Norman Manea, cu ocazia împlinirii vârstei de 80 ani. Norman Manea, cel mai cunoscut scriitor român din străinătate, locuieşte în prezent la Washington. Născut în 1936 la Burdujeni (azi, o suburbie a Sucevei), fiind evreu, a fost deportat cu familia într-un lagăr de concentrare în Transnistria de unde s-a întors în România în 1945 cu membrii familiei sale care au supravieţuit. A lucrat în România ca inginer hidrotehnician, pentru ca din anul 1974 să renunţe la profesie dedicându-se în întregime scrisului. Până la plecarea sa din ţară a publicat zece volume.
A părăsit România în 1986 cu o bursă de un an în Berlinul Occidental stabilindu-se apoi în Statele Unite ale Americii unde a devenit aşa-numit writer in residence la mai multe universităţi americane. În acest an a fost decorat de preşedintele Klaus Iohannis cu Ordinul Naţional Steaua României în grad de Mare Ofiţer. În prezent, este profesor şi writer in residence la Bard College (Washington, SUA). Operele sale au fost traduse în 20 de limbi.
Mândria de a fi roman
Conform lui Manea, a afirma cu mândrie că eşti român este o chestiune comună şi puerilă. Iată ce spunea pentru un interviu în Gândul în 2014:
Cum vi se pare ideea de a spune că eşti mândru că te-ai născut român?
«Depinde cât de ţanţoş eşti. Adică, dacă vrei neapărat să-ţi bombezi pieptul şi să spui „da, eu sunt mândru că sunt român” e pueril. De ce ai fi tu mai mândru decât finlandezul? Nu ai ales să te naşti român, cel mai bine ar fi să faci să fie cât mai bine în România. Dar că tu eşti mândru sau nu eşti mândru te priveşte, cel de lângă tine o să te întrebe de ce eşti aşa de mândru că tu ai 1,70 m, el are 1,80 m şi este mai mândru decât tine? Oamenii simpli au religia, au această conştiinţă de a fi parte a unui popor, a unui anumit loc. E greu să le explici că e cam copilăresc şi idiot. Dar m-aţi întrebat pe mine, iar eu sunt un copil bătrân deja şi am învăţat ceva din istoria mea personală.»
Într-un interviu acordat acum cotidianului Adevărul, Norman Manea a vorbit şi despre exodul de astăzi al românilor, în comparaţie cu exilul dinainte de 1989.
«Problema e a ţării»
Aţi plecat din România în ’86, la 50 de ani. Astăzi, emigrarea a ajuns un fenomen, în special în rândul tinerilor. Cum se aseamănă cele două forme de exil?
«Când eu am plecat, nu se putea pleca, iar asta e esenţial. Eu eram destul de infantil, nici nu voiam să plec. Eram legat de limbă, de cărţi, de cultură, de spiritualitatea în care m-am format. Astăzi, în schimb, se poate pleca; şi e normal ca un tânăr să se gândească unde i-ar fi mai bine să se dezvolte. Problema nu este atât a tinerilor care pleacă.
Eu am întâlnit studenţi români excelenţi în America, pe care i-am întrebat: „Voi sunteţi extraordinari. Ce-i cu ţărişoara aia? De ce nu e extraordinară, că voi de-acolo veniţi, acolo aţi răsărit?“. Au început să se bâlbâie. Când oamenii simt nevoia să plece, când simt că nu se pot realiza aici, problema e a ţării.»
Dac-aţi avea acum 30 de ani, aţi pleca?
«Eu am fost foarte nenorocit când am plecat. De obicei, exilul vine după un exil interior. Pleci dintr-un loc nu numai pentru că vrei să te îmbogăţeşti sau eşti un aventurier, ci pentru că nu te simţi bine. Pleci, te arunci în neant. Aşa m-am aruncat eu, aproape fără voia mea. Am avut noroc, nu vreau să spun că marile mele calităţi au învins. În momentul în care am primit premiul MacArthur („Nobelul american“), am spus că mi s-a luat şi dreptul de lamentare. Eu, care veneam bucuros să mă lamentez, uite ce nenorocit sunt, am plecat de-acolo, m-am chinuit, mă chinuiesc. Dar societatea americană, pragmatică, are uneori o decenţă a confesiunii. În cei 30 de ani de când locuiesc în SUA, de fiecare dată când am încercat să găsesc o esenţă a locului în care am ajuns, după câteva secunde, mi-a apărut formularea contrarie. Dar îmi place incoerenţa aceasta ca o formă a libertăţii, a schimbării, a dinamismului american uneori demenţial.»
Spuneţi că limba e patria dumneavoastră. Cum priviţi patriotismul?
«Depinde ce-nţelegem prin patriotism. Am un mare respect pentru oamenii care au o credinţă, dar am un singur criteriu care-i elimină din această categorie pe cei care uită de somaţia esenţială a oricărei religii: să nu ucizi. Dacă s-ar respecta această somaţie de către toate religiile, atunci tot aspectul planetei noastre ar fi altul.
Or, oamenii s-au omorât şi se omoară în continuare pentru un ideal pe care nici măcar nu îl pot înţelege cu totul. Ar putea părea desuet să vorbim despre patriotism, despre sentimentul de apartenenţă la o limbă, la o tradiţie, la un pământ, în vremea noastră centrifugă, globalizată. Dar această globalizare şi-a creat deja împotrivirile.
Ştim reacţii destul de puternice ale unor oameni care o refuză, care preferă căsuţa din fundul Moldovei, pentru că acolo ar fi paradisul. Ne aflăm în această zbatere, în această aproximaţie, unde intră şi patriotismul. E un sentiment firesc, nu e neapărat inventat şi artificial, dar el a fost dus adesea la nişte limite inacceptabile. Să ne amintim că I.V. Stalin, în primul lui discurs din ’41, când s-a produs agresiunea germană, n-a mai spus „Dragi tovarăşi“, ci „Dragi concetăţeni“. El apela la un sentiment de fidelitate rusească pentru că ştia că are mult mai mare efect decât cea ideologică. Revenind, n-am nimic împotriva patriotismului, cu acea condiţie: să nu ucizi.»
Citește și:
Cristina Nemerovschi, o talentată scriitoare din noul val: «Diaspora nu a întors spatele României»